“Evrika!, 10 iteratii!”, am tipat silentios ridicându-ma în graba de pe duchampiana toaleta imaginara pe care meditam aiurea. Trebuit-a oare sa trec printr-atâtea ca sa ajung unde sunt?, probabil ca nu. Însa irationalitatea realitatii nu este niciodata altceva decat un tip de rational pe care nu stim înca sa-l asimilam. Nu stiu unde am auzit-o pe-asta. Poate vocile mi-au soptit-o, în timp ce ne sicanam navigând printre generatiile pe care le-am întalnit. Sa pornim deci apriati si cu amintirile patate de cerneala timpului. Însiruirea iteratiilor va fi una necesara palingenezei, dumirindu-ne împreuna câte mii de oameni întalnim într-o viata si câte-care-câtiva ne ramân primprejur’.

Începutul nu poate fi decât unul, atât de îndepartat, încat uneori ma si mir ca exista. Gradinita. 25 de pampersi, zgribuliti de atâta gris cu lapte. Singura amintire, ale carei imagini le intuiesc si acum, e cand a venit sa dea gauri în perete ca sa ne puna un tablou cu împuscatu’, la putin timp înainte de a fi împuscat. Numar pampersi cunoscuti în prezent: Zero. Sa trecem peste.

Clasa 1 si a 2-a. Cam 30 de mâncatori de creta. Emotia cea mai puternica de atunci e ca, sofistricat fiind, sub privirile înmarmurite ale colegilor la gurile cascate ale parintilor…eu, mândru ca o nuia de batut copii, le-am recitat în prima zi de scoala câteva versuri alese din mizilicul acela de volum de satire al lui Horatiu. Un grec uitat de toti, însa îndragid de taica-miu’. A fost o gura de aer proaspat pentru învatatoare, care era deja plictisita de catelusii cu parul vâlvoi si hoti, si alte cele. Numar de bete de creta cu care coloram înca: Zero. Sa trecem peste.

Clasa a 3 si a 4-a, am fost mutat inopinat în alta clasa, unde tin minte ca am luat bataie. Multa. De la învatatoare desigur. Însa spre consolarea mea, alte înca 250 de degete au fost la fel de suferinde ca ale mele, de parca eram toti degerati sau cu insuficienta cardio-respiratorie. Motivul era cât se poate de întemeiat: nu scriam drept si lizibil. Standardul era unul batrânesc, impus parca de împuscatu’ insusi, care acum era deja împuscat. Zis timid în fata clasei ca mi-as dori sa devin medic, în contrastul celorlalti colegi care-si doreau sa devina pensionari. Râsete. Replica epica a învatatoarei: “Nu vrei si tu sa-ti alegi ceva mai aproape de realitate?” … A trecut repede, atat de repede încât doar culoarea degetelor mi-a ramas întiparita în memorie suav ca si gustul amar de bila metamorfozat pe cerul gurii.

Clasa a 5-a pâna în a 8-a, alta clasa, alta generala, alte horcaieli intelectuale. Cam 28 de frustrati asteptând cu nerabdare calul troian al adolescentei. Ani grei, ca de puscarie. Materii grele, profi dezinteresant de dezinteresati, desi acum cred ca vezi ceea ce esti. Am descoperit astfel un nou hobby. Starcraft. Jucam în retea la bloc, ne trageam fire de la unul la altul. Net caffee. Zile aiurea pierdute. Caesar 3. Miracol. O lume atât de vasta se închidea în fata ochilor nostrii zapaciti. Printre firmituri am ramas cu 1 om alaturi. Cristalizarea neuronilor pe dorinta avida de a deveni medic.

Numaram 133 de chipuri luminate de oglinda viitorului, desigur majoritatea uitate.

Clasa a 9-a. Eufemistic, 30 de elite câmpenesti adunate de prin jurul Oradei’, adica liceul la care am ajuns, pentru ca am cazut sub linia liceului în care doream sa fiu. Cu alte cuvinte, primul contact cu realitatea. Nu fusesem suficient abil în a copia la capacitate. Cu asta ma parigoriseam în timp ce mergeam, pe jos, de-acasa pana în capatul universului … si înapoi. Adevarul nespus era ca … prea mult Starcraft, Quake, Heroes si Caesar 3. Activitatea cu prioritatea maxima: sa explorez internetul cum altii explorau gaura din covrigi. Numarul tangentelor e mai de graba doua linii paralele.

Mutat spre alt liceu precum un cal pe-o tabla de sah. 13 printese, 14 zdrahoni si eu. Eu, venit sa tulbur apele limpezi ale unui colegiu national de prestigiu universal. Ca orice garson’ cititor de Cioran, Eliade si Sandra Brown, doream sa emulez adolescentii americani. Era plin de ei în liceu. Desi erau romani. Da ma rog … întelegeti voi. Comunic relativ coerent si constant acum cu vreo 4-5 suflete.

BAC, luat cu dorinta de a pleca la lucru pe-o croaziera. Mers totusi la medicina la Cluj. Picat. Amintiri placute cu sfaturile de milioane ale unor rude: De ce nu dai ma’ la Oradea?…ce-i mai dulce facultatea acolo? Vezi…ca nu poti tu sa intri asa acolo, pile, chestii…. Oricum nu-i de tine acolo etc. Ambitionat si dospit ca un aluat a la Cluj. Medicina 2005. 4 serii. 100 de capete pe serie. Grupe de 12. Amintiri de neînlocuit la Anatomie, Dr. Briciu, piesa demontata ca un lego organic. Biofizica – Dr. Dansoreanu, Morfopat cu Dr. Florescu. Pastrat legaturi cu 2 sau 3 acum specialisti sau primari, gasiti pe fb.

2008, S.U.A. = Visul comunist. Castig în 3 zile cat taica-miu’ într-o luna. Prâslea. Venit acasa, surprize cu finalizare în an complementar. Alta generatie. Alti 97% cu care n-am interactionat. Amintiri frumoase cu unele plushtioaice’. Noiembrie 9, materializarea tragediei grecesti în care insurmontabila forta a eroului se loveste de implacabila directie a destinului. Renuntat facultate. Cateva incercari timide de voluntariat, C.C.D.D. Prea scumpa viata la Cluj. 350 lei/luna nu mai insemnau ce au fost in anul 1, cand plateam chirie de 100 lei. Relocat Oradea. Bilant final 5 ani, zero oameni.

Saritura cu prajina în 2014 când dupa prelungi chinuieli existentiale, proiecte de voluntariat (cu alte cateva sute de oameni), carabanit de-acasa si lucrat la umbra Mont Blancului, schiat în Chamonix si anexe la discretie, cunoscut cam 100 de francezi din toate paturile sociale, am continuat si terminat studiile de medicina la prestigioasa facultate de medicina si farmacie din Oradea. 100 de colegi fix. Am ramas prieten cu cei care învatau materia fara s-o toceasca. Adica 3 oameni. Balast în rest. Acestia erau deja copiii nouazecilor’, crescuti cu ideea ca medicina se fura nu se învata, si alte truisme de genul. Luminat si oranj, viitorul venise.

2017. Rezident ‘sihiatrie. Timisoara. 27 de posturi estompate printre cam 4-5 mii de suflete ce invart aceeasi piatra de moara la SCJUPBT.

Mira-m-as daca cineva a ajuns cu lectura pâna aici. Începutul a fost cu elanul de veyron. Finalul ca de obicei, stabil precum e mâinile de parkinson. Va las cu rezultatul final ce pune laolalta într-un carucior de supermarket aprox. 650 oameni, alesi pe sprânceana de ochiul panoptic al destinului. Totusi, câti sunt vii si cati sunt rigor mortis, luând în considerare ca rata de mortalitate pana la 49 ani e ~25% … ar mai trebui sa am de ignorat 487.5 oameni.

Disclaimer’: am lasat la o parte prieteniile de-o viata înnodate prin multiplele interactiuni din afara salilor de clasa. Asta pentru ca nu pot accentua îndeajuns procentul de oameni inghititi de rasnita educatiei si expulzati în melitza vietii cu care mai poti schimba ganduri metempsihotice va tinde spre negativ, pe masura ce te indepartezi de acel punct prim, vector definitoriu al bilelor ce se vor lovi si vor ricosa pe masa de biliard a universului, imitând grosier punctele finale ale constelatiilor haotic distribuite pe canvasul infinit al realitatii, puncte ce vor fi materializate într-un epitaf si-o cripta. Si toate astea se intampla pentru ca de-aia.

no comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.