I am still trying to find out why the god that doesen’t exist put me on earth.

Au sa mi se umezeasca si mie ochii oare cand, batran fiind, voi vorbi despre toate cele care le-am facut cand eram tanar. Ce detalii am sa-mi aduc aminte?, care zile au sa-mi ramana oare in minte?, cum selectam ce ramane?

Cred ca cel mai ciudat sentiment este acela ca, atunci cand iti iei ramas bun de la cineva, pe care simti ca nu o sa-l mai vezi niciodata, cum iti iei ramas bun de la acea persoana?

Nu inceteaza sa ma uimeasca complexitatea in care ne invartim constant. N-am sa incep sa vorbesc despre ea, sincer nici n-as sti cum in acest moment. Dar merita mentionata ca fiind atat de frumoasa.

Mi-as dori ca in liceu sau candva in viata, un profesor sau cineva cu autoritate sa-mi fi spus ca in viata voi face foarte multe greseli si ca … la un moment dat am de ales, sa accept ce am ales si sa merg mai departe sau sa stau nopti intregi si sa ma gandesc “ce-ar fi fost daca”. Dar lectia asta o inveti singur si nimeni nu-ti spune ca, in viata asta, dintr-un lung sir de alegeri, ti le amintesti doar pe cele gresite.

De ce ne agatam de greseli cu atata disperare. Ne definesc ele oare?, sunt ele definitorii pentru altceva decat faptul ca atunci cand alegem suntem cu gandul in alta parte? La viitor sau la trecut. Cine stie. Oricum majoritatea timpului nu alegem constienti si apoi ne miram cum am ajuns unde suntem. Dar asta ar insemna ca ne petrecem viata intr-o “coma sociala”, in societate suntem perfect functionali dar suntem in coma. Cred ca e o stare omniprezenta. Ce ne rezerva viitorul oare? Sunt asa de curios si simt deja o nostalgie pentru lucrurile care se petrec in jurul meu. Imi inchipui viitorul cum Jules Verne si-l inchipuia. Viitorul pe care il scria atat de frumos in puseurile de claritate, cand nu mai avea hasis. Un viitor pe care ti-l inchipui dar pe care n-o sa-l vezi niciodata. E un set de emotii foarte intortochiate.

Omul viitorului este un zombie. Indopati cu stabilizatori emotionali, fast-food, nascuti conectati la internet si logati la o viata virtuala, till’ death. Orase intregi goale si strazi pustii. Blocuri de sute de etaje cu apartamente de 15 mp. Hai, gata. E arhifumata distopia asta.

E o lipsa totala de iubire in occident. Asta e concluzia meditatiei mele si dupa cateva zile de privit lumea din jur prin aceasta noua perspectiva, toate incep sa aiba sens si sa se explice de la sine. E un exces financiar si o lipsa cronica de dragoste fata de orice, ma rog, exceptie e iubirea fata de bani.  Si unde iubire nu e, e doar ura. Ura e un sentiment destul de toxic si ultra-molipsitor. Ce e frumos la ura e ca isi corodeaza recipientul. Astfel il poti recunoaste.

Incep sa ma bucur ca sunt dintr-o tara de lumea a 5-a unde inca acasa te asteapta o masa calda facuta cu multa dragoste, din cand in cand vezi niste ochi frumosi ce lucesc cand iti vorbesc, mai tot timpul oameni care chiar te asculta si care, chiar daca nu tot timpul, te mai suna sa te intrebe daca mai rezisti si iti spun o vorba buna fara sa astepte ceva in schimb.

Cand incepi sa aduni ca un hapsan incepe sa iti fie frica. Sa nu iti ia foc casa, sa nu iti fure masina, sa nu te lase nevasta si sa-ti ia copii, sa nu te ia bolile in primire etc.

And we all know that “Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.” and, “Named must your fear be before banish it you can.” You gotta love that little green skinned pott smoking hippie.

Cand simti un gol inauntrul tau si nu gasesti cum sa-l umpli ai impresia ca masina ta il va umple, casa, cainele, job-ul platit cu 6 cifre, copii, dar dupa tot acest traseu afli ca esti la fel de gol si la fel de singur, problema e ca esti batran si uscat si nu mai ai ce sa faci decat sa iti accepti greselile, daca poti…

Ce usor trebuie sa fie sa ii vinzi ceva unui om care are impresia ca salvarea lui va veni doar daca va cumpara cine stie ce prostie de produs, ca asta il va face un om intreg, un om functional. In fine, e arhifumata distopia asta…

Divaghez printre golurile de aer.

Cred ca in viata trecuta am fost pescarus.

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Do not show how crazy you are.

Love will tear us apart.

Au trecut deja 3 ani. Am uitat si imi pare rau. Unele zile nu se uita niciodata. Poate ca nici nu trebuie.Ma tot gandesc cum sa pun in context acest blog. Desi as fi vrut sa fie altceva decat ce este, s-a transformat in jurnalul de psihoterapie al unui copil cu responsabilitati de adult. Am mai spus asta de cateva ori. Nu incetez sa imi cer scuze pentru confuzia creata. Poate ca uneori mi-as fi dorit sa fac o recenzie la o carte faina pe care am citit-o. Dar nu vad sensul. Daca iti place sa citesti…citesti. Daca nu. Nu. N-o sa te convinga un copil care nici nu-si vede varfurile degetelor de ceata care ii acopera ochii, sa iei in mana o carte si sa o citesti.In fine.

Cred ca e mai ieftin sa scrii decat sa mergi la terapie. Din confort asta e terapia mea. Cum am mai spus, scriu ca sa ma descarc nu ca sa fiu citit. Insa ma bucura ca oamenii mai citesc ce postez. Probabil ca ar fi fost mai fain daca as fi imbracat intr-o alta haina ce scriu. Next time.

Poate ca intr-o zi…cand va fi soare si culorile vor fi vii…si zambete vor zburda peste campii de flori si pajisti verzi, la fel ca oile, dar fara margelele alea maro care raman in urma, poate ca atunci…dar nu e o perioada fixata. Poate fi maine sau peste 20 de ani. Nu stiu de ce sau de cine depinde, sau daca depinde de ceva/cineva. Si nici nu cred ca e un intrerupator care tot uit sa-l pornesc dimineata.

It’s not like a happy face, is more like a happy mask. Andrei faces crisis. It’s like I’m running out of faces to change.

De cele mai multe ori vorbesc doar ca sa nu tac. Nu-mi plac momentele de tacere inconfortabila. Dar mai nou a incetat sa-mi pese. Tac la nesfarsit daca e nevoie. Si cu cat ma afund mai tare in mintea mea, cu atat ma simt mai confortabil. Si cu cat discut cu mine mai mult cu-atat dispare mai usor incordarea aceea. Inainte cred ca vorbeam tocmai pentru a nu sta cu mintea mea. Si acum o mai ia razna din cand in cand, dar nu asa de des. Stiu ca suna ciudat dar e destul de dificil sa inveti sa traiesti cu tine insuti. E ca si cum ai sta cu un coleg de camera care nu asculta niciodata, face mizerie si se asteapta ca tu sa faci curat, sparge geamuri si spune ca tu esti de vina. Din evidente considerente il inec cu alcool din cand in cand pe copilul acesta tare dubash. Atunci pot sa adorm linistit. Devine insa dificil sa adorm cand el ramane treaz. Cum ziceam. O problema. Tare mi-as dori sa invat cum sa ii dau spatiul lui, ca si el sa-mi dea spatiul meu, sa coabitam in acest mult prea stramt spatiu de carne si oase. Dar stii bine ca viata nu e asa, circul din cap continua fara oboseala.

Inchid ochii si vad monumente megalitice care imi dau energie, monumente cu semnificatii demult apuse. Imi transmit energia canalizata in pamant, ea curge prin mine ca si curentul prin firele de cupru. Sunt o bucata de cupru nu prea mare, cu un craniu de cristal. Imi simt spiritul incarcat si nu stiu cum sa-l descarc. E foarte interesant sa te simti usor ca o briza cand te vezi o bucata masiva de cupru cu craniu de cristal. Cand metodic cand dezordonat demontez fiecare idee gresita din mintea mea. O inlocuiesc cu vid. Poate de aceea imi scapa ideile, sunt gauri in mijlocul lor, poate de aceea ma blochez uneori si nu stiu ce fir sa apuc. Conversatia desi e fluida, curge in unghiuri drepte. Pare o discutie din topor. Ca si textele ce ma screm sa le debitez, doar pentru a-mi oferi spatiu sa respir. Cred ca mai este mult de lucru pana sa ajung sa merg drept in discutie. Cred ca toti avem lacune, mari mici, dar unii din noi cautam sa le umplem. Practic, unora din noi nu le este frica sa-si murdareasca mainile si sa-si asume responsabilitatea lor.

Divaghez. Acum inteleg de ce. Golurile…

Asa ca atunci cand dau impresia ca sar de la un subiect la altul, nu fac altceva decat sa apuc alt subiect pentru finalul celui din urma a fost sters. Din evidente considerente. This is how I rorr!…This is how I rorr!…This is what i Like!!!

Ce faceti voi acolo?!?!, ne jucam de-a doctorul si preotul.

Nascut sa fac prostii si sa incurc firele. Ca o pisica. Atata ca nu-mi plac pisicile. So…ok. Vid.

Un semineu negru imi incalzeste spiritul. Fumul curge fin catre horn. Afara e frig. Nu ninge inca. Desi ar fi fost fain. O terasa de sticla imi lasa ochii sa se plimbe pe privelistea de nedescris. Faina adica. Nu e groapa de gunoi sau ceva de genul. Desi…de sus de aici, tot ce e jos pare o groapa de gunoi. Atata ca exista dusuri ca sa nu puta.

Am sa inchei cu un citat de N. Stanescu…

“Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte
despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe
mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta
uneori oamenii sunt in aparenta schimbatori sau au
umori diferite.
De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre
tine insuti.”

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Imi vine sa scuip cand merg pe strada. De la scarba. Ma inconjoara, ma cuprinde, ma simt infectat si vreau sa excret cumva acea senzatie. Dar inghit in sec. Toata ura aceea simt cum imi face inima sa imi bata mai puternic, mai haotic. Imi ridica pulsul. Iritarea in loc sa se diminueze este accentuata. Incerc sa ma plimb neutru sa pot sa vad doar caricaturi in loc de oameni, vad in multime doar reprezentari ale lui Goya. Poate e amuzant. Poate e infricosator. Daca un observator fin ar putea sa extraga si sa distileze sentimentele ce plutesc deasupra acelei gloate. Ar iesi o capodopera.

In alte zile.

Epifanie. Un tablou psihedelic mi se desfasoara in fata ochilor. Contraste violente imbracate intr-o lumina difuza. Sclipiri foarte puternice, ca niste blituri, mi se declanseaza din cand in cand in ochi. Ii inchid, poate asa va disparea imaginea. Dar nu. Ea devine mai intensa. Un miros intepator de parfum ieftin, transpiratie si bautura imi umplu narile. Acum, tot corpul simte ceea ce vad. Ii dau drumul. Ma cuprinde o relaxare profunda si o impacare cu conditia mea umana. Sunt fericit si spiritul imi zambeste, eu ii zambesc inapoi si ma las prada tabloului suprarealist. Am constientizat ca a fi un om matur inseamna a vedea adevarul cu ochii tai dar sa nu spui nimic nimanui, despre nimic din ce vezi, ce simti, ce ai ajuns sa experimentezi. In cel mai bun caz vei fi ridiculizat, in cel mai rau caz ti se pune o camasa frumoasa, alba, ce se leaga la spate. Sunt sigur ca sunt atatea povesti in spatele unori ochi negri, albastrii sau verzui. Fiecare are tabloul sau pe care il traieste si retraieste. Unii avem parte doar de un singur tablou si ramanem sa ne gandim la el toata viata. Analizand si revizuind ficare milimetru din el. Altii cauta aceste epifanii, hai sa le spun cum imi place, momente de claritate. Cred ca acesta este momentul in care iti dai seama ca exista mai mult decat cele cinci simturi fundamentale. Limitate si inradacinate in fizic. Cred ca odata ce ai trecut un prag de genul nu poti sa mergi inapoi la viata de zi cu zi. Si daca mergi, esti doar un fricos.

Aproape tot timpul.

Sunt fiul lui Dionys. Am sa va spun de ce. Nu am inteles pana acum cum merge lumea. Ma simt ca Nebunul de pe cartea de Tarot. Lampa nu-mi lumineaza decat drumul din fata ochilor. Nu stiu unde voi ajunge, stiu doar ca lumea va fi intoarsa cu capu in jos…poate vor fi implicate si un tunel sau un pod. La fel ca in Alice. Mistic. Cu siguranta nu voi avea nici o pisica ranjind care sa-mi dea o ghicitoare ca sa ies din nisipurile miscatoare ale acestei lumi. Presarate la tot pasul, might I add. Ghicitorile vreau sa zic. Si nisipurile, de ce nu. Dionys. Am uitat de el. Un rebel razvratit cum ar zice geniile acestei vremi stralucinde.  Sub-genii, sa-l citez pe un om fain. Patratele. Squares etc. Eternul ametit care vede lumea cum altii nu o vad. Drumul lui initiatic nu va incepe decat atunci cand nu se mai intreba de ce el vede lumea in acest fel si restul nu. Nimeni nu-i spune cum sa ajunga acolo, de aceea se pierde de atatea ori pe atatea alte cai. Asta si ca …

Aproape niciodata.

Sobrietatea nu este punctul meu forte. Poate tocmai pentru ca vad atatia oameni sobri in jurul meu care se aventureaza dupa atatea lucruri, titluri, promovari, obiecte, datorii, credite, familie, viata imperfecta spre care toti ne taram pe branci. Toti vrem sa o traim. Daca asta nu e calea, evident ar fi ca opusul sa fie alternativa buna. Opusului i se rup hamurile foarte rapid, neimblanzit fiind atunci cand ratiunea iti este adormita. Alternativele sunt alternative pentru ca lumea nu le ia in considerare tot timpul. Dar ce s-ar intampla daca alternativele ar deveni calea. Hippies would happen!…smelly wierdos. Pot smoking smelly wierdos. Ok, this is not the best debate with myself. I’ve had worse. Nevermore.

O concluzie fara sens ar rezuma…

Metoda cel mai des aplicata este cea cu cel mai mic consum de energie si deci cele mai mici rezultate. Dar da rezultate. Cred ca face un fel de jedi-mind trick with your brain. E asa de multe informatii si cei mai multi fac o supa din ele si eat it all up, fara sa trieze. Fara triaj…well.

Poti sa go old school. Back to the basics. Pre-Socrate, Socrate, Platon, Aristotel. Futil. Toti ne gasim drumul la un moment dat. Fie el din Socrate, Coelho, stirile de la ora 5 de la pro-Tv, predica de duminica. Dar de ce cand acumulezi, nu vezi decat cat de nesemnificativa este incercarea ta de a intelege acest fascinant mister. Toti suntem un Faust. Pierduti pe drumul evident.

In the end, you are exactly–what you are.

Put on a wig with a million curls,

put the highest heeled boots on your feet,

yet you remain in the end just what you are. – Mephistopheles, Faust.

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Film noir. Atat ajunge ca sa explic aceasta perioada ce-o experimentez. Dar fara eroina aceea imbibata in negru pana in maduva oaselor, fara smart-talk sau daca e prezenta e doar talk and so so very little smart, usualy, but not always. Fara o pelicula monocroma. Fara cadre luminate de neon sau de becul lui Edison. Fara multe, doar inconjurat si impregnat de mixtura aceea de chimicale ce ti-o elibereaza creierul cand vezi un film de genul. Unii le numesc sentimente sau ceva asemanator, altii…nu stiu cum le zic altii. Si mai e mereu acea voce enervanta, acel dialog intern, monolog sau cum ii zice, care nareaza totul pentru mine, in timp ce se petrece. Acel zgomot care ma face sa constientizez ca tot ce se desfasoara e real, nu e doar un vis pe celuloid de cea mai proasta calitate.

Este o expresie pe care n-o inteleg, cand auzi ca se spune “esti ca o ceapa, ai multe straturi”…asta inseamna ca pe masura ce descoperi straturile plangi din ce in ce mai mult ?!?

Surpriza vine de unde te astepti mai putin. De aceea e surpriza, evident, sau cand nu te astepti sa vina…ma rog, derivatii de la acelasi lucru. Imi place sa fiu surprins. Sa ma las dus de val. Sa imi pun firul acolo la vedere cand stiu ca el este vazut, altfel nu.

Stii cum ar fi piesa asta mai frumoasa, daca ar avea o drujba in ea …

Expresivitate, la asta se reduce totul azi. Esti expresiv ai valoare, nu esti…te pierzi in mare. Si ce face un om expresiv?

Posibilitatea de a te juca cu concepte variate te face atat de frumos, atat de diferit si sclipitor, esti imposibil de nevazut sau de nerecunoscut din masa de oameni. Cum faci asta, simplu. Citind, dedicandu-te unui echilibru care presupune o proportie de citit si o proportie de aplicat ce citesti. Ideal. Unic. Dezarmant.

Esti perfect atunci cand esti intangibil…si nimic mai mult. Cand devii tangibil, devii comun si supus legilor dezcompunerii. Un muritor de rand adica.

Stii, e amuzant si fascinant cum unii din noi au indemanarea si iscusinta sa isi strecoare mana exact acolo unde trebuie sa faca sa vibreze acea coarda care antreneaza toata existenta prin vibratia ei. Toata fiinta ta este inrobita in acel moment. Esti ca papusa unui ventriloc, urci si cobori dupa cum ti se ordona, plangi razi esti captivat total si nu scapi nici atunci cand menghina si-a slabit stransoarea. Cred ca e seducatoare aceasta putere. De aceea vezi acele femme fattale in orice film noir, si nu numai. In acelasi timp e diabolica aceasta putere. De ce zic asta, pentru ca nu e natural ca cineva sa aiba atat de multa putere asupra unei alte fiinte. Si totusi, exista atat de multi care se lasa inrobiti, poate tocmai pentru ca nu isi dau seama ca acea coarda o avem toti si trebuie sa o protejam si sa o educam. Naivitatea si lipsa de experienta  te fac sa iti tii coarda la vedere. Nu-i nevoie de o mana prea iscusita sa iti faca acea coarda sa vibreze. Experienta educa; cum sa te feresti de mainile iscusite si sa devii si tu indemanatic la jocul acesta. Pentru ca e un joc, hommo ludens suntem de cand ne nastem pana ne dam ultima suflare, cand expiram acel aer rezidual, care ia cu el si coarda pe care am antrenat-o atat de multa vreme. Poate aceasta este manifestarea divinului in noi. Maini rafinate ne pot face sa radem sa plangem sa ne indragostim sa uram sa mergem pana in an 9-lea cer sau sa cadem pana in ultimul cerc al iadului si sa-l intampinam pe Dante, si el un ager manipulator de corzi, si uite asa concluzionez ca aceasta bucata de pamant este doar o cutie de rezonanta pentru acea coarda frumoasa care vibreaza in noi de fiecare data cand este ciupita. Cu cat mai indemanatica mana cu-atat mai sublima este manifestarea.

Ce se intampla oare daca acea coarda se rupe?…

Va las cu o poezioara:

De cite ori imi simt putrezaciunea
in care sufletul mi-ai rasadit,
eu, Doamne, nu-ti contest intelepciunea,
da-mi zic c-a sasea zi ai obosit. – (M. Isanos)

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Am observat ca divaghez de la subiect. Foarte des chiar. Dar asta e pentru ca vreau sa dau informatii cat de multe si fac paranteze in paranteze in paranteze…tot asa pana pierd sirul. Observ ca toti facem asta. Am sa incerc sa spun propozitii simple si scurte. Astfel toate vor fi bune. Sau sa nu mai vorbesc deloc. Extremele functioneaza de minune. De obicei. Sau din obicei.

Generatorul de idei trebuie pansat. Am observat ca e defect. Crunta ipostaza cand trebuie sa il pui in functiune zi de zi. Oricum, asa ma simt mai aproape de semenii mei. Si totusi nu de toti. Unii ma fac sa observ ca el e defect. Asa ca zambesc si tac. Nimeni nu banueste nimic daca nu le dai ceva de banuit. Cred ca era defect de foarte multa vreme dar nu l-am utilizat prea des. Asa ca rugina ce-a prins-o denota vechimea problemei. Stiu ca e ruginit ca scartaie ingrozitor si seara, dupa o utilizare intensa fier pe fier, ma doare capul rau de tot. As vrea sa il schimb da, nu-s in X-files.

Democrit a fost promotorul ateismului. Cui ii pasa?

Un apus de soare calmeaza si cele mai agitate minti. Va invit sa contemplati. Dar nu prea mult ca duce la dureri de cap. Si nu de-alta dar devine frustrant si se pare ca daca faci conexiunea ca gandit=durere, nu-i de bine. Pentru tine. Ca pentru altii e ok.

Ma rog, putina radacina de arbore alb japonez, ceva praf din corn de mistret si ceva lacrimi de la un fluture cap-de-viu am inteles ca remediaza problemele de gandire. Adica le aboleste. De aceea o duc asa de bine astia cu medicina alternativa. Nu inteleg de ce ii zice medicina din moment ce n-are nici o legatura cu medicina care e stiinta. In fine. Trebuie sa iau multe pastile din cele mai sus mentionate. Nu cred ca poti face supradoza. Gal,gal,gal…

Este o problema daca te nasti la doua saptamani dupa ce au murit parintii tai? Ma rog, cred ca e o problema de etica aici.

Subtil…

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Da, ce cred despre un subiect care ma fascineaza de foarte multa vreme. De fiecare data cand imi doresc sa vorbesc despre asta o las balta. Sterg paragraf cu paragraf ceea ce m-am gandit sa scriu timp de ore intregi sau zile intregi. Nu este nici o modalitate frumoasa de a o spune. Poate nu este o modalitate de a o spune punct. Am sa incerc totusi cu acele cuvinte, putine si nefolositoare pe care le am, sa exprim ce cred eu despre acest subiect care ma tot roade de atata vreme. Este evident vorba despre, stai, imi trebuie o melodie sa ma puna pe flow, altfel parca totul e asa, sec. Ce frumos suna. Parca imi vine sa vorbesc acum mai cu patos, asa, ca oratorii de demult.

Sa revenim. Vorba nu poate sa fie decat despre cea mai veche intrebare, ma rog, poate nu cea mai veche dar cu siguranta cea mai interesanta, poate nu cea mai interesanta insa, sigur o intrebare care nu are raspuns. Si atunci de ce se mai intreaba lumea. Interesant, ma rog, divaghez iar. Intrebarea, da, intrebarea este daca exista sau nu exista, dar nici asa nu suna bine, nu cred ca problema este daca exista sau nu, sau…?

De ce e asa de dificil nu inteleg, sau poate nu e dificil deloc. E greu sa ne admitem noua insine ce constientizam dupa aceasta intrebare, raspunsul ne modifica, ne schimba fundamental. Nu constatam asta la o privire superficiala asupra intrebarii. Dar asa e. Toata viata noastra depinde de aceasta intrebare indiferent ca ne intereseaza sau nu. Si e tragic cat de putina lume sta si isi adreseaza aceasta intrebare. Sau cat de putina lume sta si pune intrebari in general … divaghez, iar.

Tot nu am adresat intrebarea, urmeaza, urmeaza, rabdare. Am invatat ca nu e grea intrebarea cat raspunsul la aceasta intrebare si nici macar raspunsul ci ceea ce urmeaza dupa raspuns, ce implica el de fapt. Si implicatiile sunt enorme se pare. Schimbarea este dureroasa, de cele mai multe ori, asa ca oamenii nu prea vor sa schimbe nimic din viata lor, daca s-ar putea si-ar dori sa controleze cat mai mult din ea ca ziua sa fie calma si predictibila. Divaghez, evident.

Am sa incerc o alta abordare. Poate asa o sa fie mai la indemana.

Raspunsul este ca oamenii de cele mai multe ori prefera o minciuna in pofida adevarului, daca minciuna le da o stare de confort si liniste interioara, chiar daca e falsa, adica stai, minciuna e prin definitie falsa, divaghez. Oamenii prefera sa mearga in genunchi pe pietre si sa verse lacrimi o mie decat sa afle ca sunt patetici facand asta si ca mila pe care doresc sa o inspire, nu vine decat de la cei care ii vad. Asta doar pentru ca asa cred ei ca dobandesc linistea interioara, adica locul in rai, nici eu nu inteleg cum poate fi asta acelasi lucru, se pare ca ne dorim linistea interioara sa ajungem in rai … sau e invers, nu inteleg, divaghez!

Nu am raspunsul, chiar daca mai sus am dat impresia ca il am insa, cate ceva stiu sigur. Stiu sigur ca oamenilor le este frica de ceea ce nu inteleg, si de moarte deci. Sunt sigur ca atunci cand mori neuronii tai nu mor imediat, nu e ca in filme, neuronului ii trebuie 4–5 minute sa moara, exista astfel activitate cerebrala, cu alte cuvinte mai ai timp sa constientizezi ca mori. Ce faci daca nu esti impacat cu tine, cu altii, cu acest fapt…atunci cand mori adica atunci cand tehnic esti mort si te apuca disperarea chiar inainte de moartea ultimului neuron, daca esti impacat e un rai, daca nu e un iad si se perpetueaza la infinit sau dureaza ultimele secunde ? … da, intr-adevar e ciudat sa raspunzi la o intrebare cu o alta intrebare. As putea sa presupun ca scopul aceastei minciuni frumoase este sa inveti sa devii impacat cu tine si cu ce lasi in urma ta atunci cand mori. Cum am ajuns de la a ne pregati pentru moarte la zeciuiala, averi, catedrala mantuirii neamului … ma rog, divaghez!

In concluzie, minciuna se naste atunci cand iti este frica de adevar, ti-e frica sa il spui, sau pur si simplu nu vrei un adevar vrei ceva in loc, astfel aberatiile care se nasc de aici sunt pur si simplu grobiene. Asa ca in loc sa acceptam ca avem o singura viata, sa ne bucuram de ea cum ni se pare noua ca ne stim bucura de un dar pe care il primesti doar o data, noi cautam sa ne auto-inselam cu tot felul de paradigme care au rezistat doar pentru ca oamenii sunt fricosi si lenesi. Cred ca toti ne-am simti mai liberi daca am sti ca nu exista cineva acolo sus si ne priveste tot timpul si ne judeca tot timpul si poate sa vada in unicul loc in care avem impresia ca suntem singuri, in mintea noastra. Libertatea din pacate, dupa cum ne arata in atatea cazuri istoria noastra, atat de scurta, este din toate partile combatuta si eliminata. Omul nu este liber, nu spun ca nu a fost niciodata, nu spun ca el nu se naste liber, spun doar ca, omul nu este liber. Si atat.

Am inceput cu raspunsul, destul de scurt comparativ cu cat as fi vrut sa spun, doar pentru a va lasa voua acel frumos cadou care atesta farama de libertate si anume, liberul arbitru si cu el luxul de a va adresa voi voua insiva intrebarea si dorinta de raspuns. Asta daca ati ajuns sa cititi pana aici.

In final as spune ca goana dupa deziluzii il duce pe om pe cai necunoscute sau arhicunoscute, in alta ordine de idei nu spun ca nu exista dumnezeu, ar fi fals, nu spun nici ca exista, ar fi la fel de fals, spun doar ca sigur, sigur, sigur, daca exista nu cred ca imi va fi revelat de alti oameni , asta si ca imi aduc acum aminte de atatia ca si Giordano Bruno, Thomas Paine, Paul-Henri d’Holbac, Bernard Gui, Jaques de Molay nu stiu de ce ultimul dar oricum etc.

Viata este un pamflet, destul de grotesc, si trebuie luata ca atare.

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Dar mi-e bine asa, incep sa negociez iar zilele, dis de dimineata, cum faceam mai demult.
Acum o rog sa mi se intample ceva frumos si cand se intampla, ridic din
spranceana, ma mir, multumesc si merg mai departe. Uit si-mi aduc aminte peste
cateva zile. Ma bucur si apoi uit iar. Cam asa. Nu mi-am dat seama ca drumul
meu ducea aici, poate ca n-as fi pasit pe el mai demult, sau poate ca nu tine de
mine. Poate e din afara totul. Oricum ar fi, mintea mea se gandeste doar la un
lucru, si problema e ca nu stiu care e acela. Dar caut.

Mi-am dat seama ca realismul…e o prostie. De ce as vrea sa stiu ca suntem bucati de
carne cand pot sa cred ca suntem fiinte privilegiate facute de un creator care
ne iubeste pe toti. De ce as analiza aceasta religie care a facut din
salbaticii de peste tot oameni credinciosi si a condamnat canibalismul si alte
forme groaznice prin care se manifesta un spirit pierdut. Cum sa spun ca la
fiecare liturghie crestinii mananca din trupul si beau sangele mantuitorului
lor, care e tot o forma de canibalism, chiar daca una spirituala sau … nu, nu
despre asta vreau sa vorbesc acum. Vreau sa las asta la o parte. Si discutiile
de genul. Vreau sa vorbesc altceva, problema e ca nu prea stiu alte chestii sa
discut. Asa ca va trebui sa ma reformez. Tot ce se invata poate fi dezvatat.

Oricum, tot ce conteaza e ca nimic nu conteaza.

Restul…restul e budinca.

The End.

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Zile si zile. Mai bune, mai rele. Cand si cum. Mai optimist, mai pesimist. Mai gnostic, mai agnostic. Fictiv, imaginar. In cautarea Adevalului sau a Falsului. Nici o zi la fel. Toate diferite. Totul diferit. Tot timpul gramatical corect. Idei mai bune mai rele, contrare sau nu. Toate ma alcatuiesc pe mine. Si pe multi altii, desigur. Sa nu uitam ca esti unic. Unic, ce fals suna.

Zgadaresc cu unghia zidul, obsedat de sunet. Poate asa, incetul cu incetul voi evada din inchisoarea mintii mele. Daca suntem de fapt prizonierii propriilor ganduri si propriilor experiente?, condamnati sa simtim doar ceea ce am fost conditionati sa simtim. Cum poti sa iesi din tipar cand tot timpul ai aceleasi experinte? Caut claritate si simplitate, dar mi-e imposibil. Tot timpul vad lumea prin prisma atator experiente placute si neplacute. Majoritatea neplacute. Claritate, poate imi trebuie Visine. Caut claritate dar tot ce vad este umbrit de trecutul meu, nu am cum sa vad toata padurea cand eu sunt fixat pe copacii din fata mea. E obsedanta aceasta dorinta de claritate. Nu cred ca o sa o experimentez vreodata ca o stare continua, decat asa, episoare discontinue, la intervale nedeterminate de timp. E deprimant din unghiul meu de acum modul in care evouleaza situatiile in jurul meu. Din ce in ce mai multa prostie in jur, ma simt din ce in ce mai dezgustat de ce vad si am stari contrarii care ma indispun, in cel mai bun caz. Intalnesc din fericire si oameni faini, oameni cu care mai pot schimba o vorba, insa de cele mai multe ori sunt nevoit sa reflectez la istorioarele pe care mi le spun peretii. Imi place sa rad si asta ar putea sa imi ocupe tot timpul fara sa imi para rau, decat sa fiu suparat, prefer sa rad si sa ma simt bine. Cine stie…, oricand pot sa fiu serios daca trebuie, e mai greu sa fii hazliu. Si uite cum cautarea de claritate se transforma in cautarea de zile in care sa gasesc ceva amuzant, deloc modul de viata pe care il doresc, nu doar pentru mine, pentru oricine. Sunt sigur ca sunt si oameni care nu rationalizeaza tot ce li se intampla, pur si simplu merg cu valul si asta le face bine, fara intrebari fara raspunsuri, fara pareri de bine sau de rau. Probabil ca si asta e un mod de viata. Nu-l inteleg si de aceea nu-l aplic. Nu cred ca as putea sa accept ceva fara sa-l pun la indoiala si fara sa-i gasesc valabilitatea. Poate tocmai asta ne lipseste la scara larga, spiritul sceptic si critic. Acceptam de-a gata ce ni se ofera, doar pentru ca suntem distrati sa traim in modul in care cei din filme ne spun ca ar trebui sa o facem. Fugim toata viata dupa iluzii si cand se termina, ajungem la trista concluzie ca nimic din ce am facut nu are importanta si ca singurii ce se vor bucura de existenta noastra vor fi viermii. Cum gasesti atunci ce are importanta in aceasta scurta existenta.

Poate perspectiva mea e cea gresita, probabil ar trebui sa muncesc pentru a fi ingropat in si de datorii, ce tensiune trebuie sa fie inauntrul unui om de genul, isi pune singur latul la gat pentru o situatie mai buna. Oricum oamenii nu invata din greselile lor sau alor celorlalti. Oamenii uita la fel de repede ca un pestisor auriu, adica foarte repede. Si poate ca e bine asa, poti sa fraieresti un om de mai multe ori intr-o viata. Asta sigur se petrece cand lipsa educatiei e prezenta. Si nici nu poti sa zici ca suntem cel mai rasarit popor, chiar daca mai auzi pe cate unul ca se lauda ca am avut si noi ‘jeniile noastre. Care au plecat din tara, si ma intreb de ce. Sunt sigur ca starea de acum nu e de ieri de azi, la o adica, marsavi am fost tot timpul, si nu doar noi. Cum altfel ar fi supravietuit specia umana, daca ar fi fost doar ala mai puternic la pasarea genelor, majoritatea ar fi stat pe sec toata viata. Politica, i-a facut pe caini sa isi dea seama ca daca comploteaza in subterane pot sa inlature leul care le face calvar viata la suprafata. Si o haita de caini pot dobora un leu, nu e fizica atomica la mijloc. Doar putere. Si oamenii ar face orice sa o aiba. E precum un drog. Cum eu caut claritate asa altii cauta putere. In nesemnificativitatea lor betia puterii le da un sens.

Azi sunt ghicitorul in coji de seminte. Numerologul care descifreaza sfarsitul lumii in numerele de la lotto. Vanzatorul de apa sfintita de la coltul blocului. Cel care se joaca cu atele spirituale, leaga si dezleaga noduri, face bratari si impleteste macramee. Stiu ca energiile cosmice sunt influentate prin pasta de dinti pe care o folosesc la solstitiu si energiile telurice sunt influentate de mixtura de banane pe care o mananc la echinoctiu. Suntem toti interconectati si de aceea ii indrum pe toti din jurul meu sa aleaga sa fie sanatosi. Poate asa…

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Nu sunt nici pe departe pregatit sa imi formulez parerile despre viata de apoi sau cea de acum. Incerc si eu sa definesc in linii mari ce inseamna pentru mine existenta, nu doar pentru ca e interesant ci mai mult pentru ca ma intriga cat de mult poate fi impinsa limita noastra de perceptie, si cand ea este depasita … well than we expand our mind.

Incep sa inteleg ca suntem victimele informatiei. Cantitatea de informatie la care avem acces este impresionanta si nefiltrata. Nu pot prezice modul in care aceasta nefiltrare ne influenteaza dar pot spune cu certitudine ca ea creeaza confuzie intr-o minte care nu stie ce cauta. Nu de putine ori ma simt pierdut in aceasta mare de informatii. Tot timpul caut ceva, niciodata nu stiu exact ce, dar gasesc pe drum informatii interesante si incerc sa lucrez cu ele cand imi reformulez teoria mea despre viata. Cred ca fiecare face asta, sunt sigur ca fiecare din noi se intreaba seara inainte de somn, care e scopul a tot ce e aici si care e semnificatia acestei retea de fire care sunt incalcite si care ne conecteaza pe toti in final. Misteriosul labirint de ata care ne uneste si ne separa in acelasi timp.

Cred ca ne jucam cu focul cand punem la indoiala tot ce este in jurul nostru. Probabil ca multi se ard si se sperie, prefera apoi sa stea cuminti si sa urmeze arhibatucita cale. Unii continua si poarta cicatricile tot restul vietii. Sau poate pur si simplu cred ca ma joc cu focul cand de fapt ma joc cu cuvinte cand imaginatia o ia razna, dau nastere la tot felul de ipoteze bazate pe alte informatii care pot fi false, si tot asa. O imbinare intre fals si real, cum poti sti care este Adevarul astfel. Sau chiar daca te apropii de el, fiind intangibil si nemaiauzit, cum stii cat de departe sau de aproape esti de el, cred ca prin intrebari. Dar ele sunt limitate prin raspunsurile lor. Certitudinea naste insa alte indoieli, adica intrebari. Un cerc, spirala cum o fi, infinita. Nu cred ca vom ajunge vreodata la Adevar, posibil ca sa fie fuga dupa umbre si iluzii. Ce stiu eu, sunt un simplu om.

De mii de ani ne mandrim cu logica noastra, cu ratiunea si cat de diferiti suntem de animalele ce ne inconjoara datorita lor. Cred ca fiecare teorie aparuta in aceasta lume despre lume, este reala si falsa in acelasi timp. Reala doar pentru ca daca indeajuns de multi oameni cred in ea, devine parte integranta din noi si o acceptam ca fiind reala. Falsa tocmai pentru ca nu exista certitudine. Astfel multiple notiuni false s-au pastrat de-a lungul vremii si pe masura ce am evoulat le-am abolit, insa nu si din mintea acelora unde informatia nu a ajuns. Informatii false spuse de suficient de multe ori devin reale, doar pentru ca sunt unanim acceptate. Ca in “brave new world”. Hmm… Posibil ca acest ocean zbuciumat de informatii nefiltrate sa fie acolo tocmai pentru a bruia o minte nepregatita si a produce iluzia accesului la informatie. Ce sa fie mai bine oare, sa ai notiunea ca exista Adevarul si sa n-ai nici cea mai vaga idee cum sa pasesti spre el sau sa nu fi aflat niciodata asta…?

Cam pesimist final. O poezie aduce intotdeauna ganduri mai bune.

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si-n odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate.

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

Tot ce imi vine in minte este epuizat deja, sau pur si simplu nu are nici un farmec. Decat sa scriu ceva sa umplu o pagina, mai bine caut inauntrul fiintei mele si poate, poate voi da de ceva care merita expus aici, acum. Nu gasesc decat ganduri cu care as vrea sa parjolesc pamantul. As face iad. Si ar fi bine. Dar desi aceste ganduri le ingorp adanc in temnita sufletului si pun lacate multe, ele ies la iveala. Acest rau, vine din neant si se intoarce in neant. Cred ca asta ii este menirea, suntem in fiecare fibra din corpul nostru rai. Ca un sarpe ce isi musca coada, mereu revine digerat si rafinat din viscerele unui nesfarsit cerc vicios. Ma macina ca o rasnita tot felul de intrebari, carora nu le gasesc raspuns. Cred ca am prea mult timp liber.

Este o stare, desigur, ea va trece si va lasa claritate in urma ei. Cu cat e mai rea o furtuna, cu-atat cerul e mai clar dupa ea.

© 2011, Andreiul. All rights reserved.