Cateva minciuni cu iz de adevar

“Seamana cu un semn de intrebare; sau pecetea unui pact pe care-l semnezi lasand gaj sufletul” isi spuse, privind perplex pata de sange de pe perete. Lipsea intr-adevar semnul, dar era prezent punctul. Un punct ce delimita doua stari, ce-l ce-a fost si cel ce-ar fi urmat.

Le surprinse secventialitatea grimaselor si, retragandu-se in cochilie, se transpuse instant in alt secol, pe o panza de Goya, navigand confuz starile limbice ce-si etalau fara rezerve prezenta. Facea un efort in a se distrage, concentrandu-se pe jocul carbunelui pe canvas, pe textura lasata in urma sau contrastul starilor ce le observa, insa ca un magnet, privirea ii era atrasa de pata de culoare rosie. Stia ca devenise irelevant sa se intrebe cum ajunsese in acel moment sau cine era responsabil; in fond, injosirea celuilalt e de fapt dorinta in umilirea de sine, pervertit materializata.

Hipervigilenta ochilor, remarcata dintr-un punct refractiv, demasca denaturarea empatiei peste care se suprapunea lipsa consecintelor. Nu putea decat sa-si incapsuleze furia si s-o sacrifice focului interior. Prin fisurile ce mereu se iveau ieseau, nu rareori, scantei de imagini din care unele ii reaminteau fizionomii contorsionate, contaminate de o inconstienta malignitate. Stia ca nu era o sursa buna de schimbare – energia interioara provenita dintr-un loc intunecat; ea nu va fi dus spre inseninare.

In van se holba catre asclepios, nu gasea cum sa impace dorinta de a face bine cu nevoia de a face rau, dar fara indoiala, jocul de-a echilibrul pe muchia ascutita dintre cele doua, ii reamintea cat de usor se cresteaza imposibilul de certitudine, ce este de ce-ar putea fi, ce-a fost de ce nu va mai fi niciodata.


Placid. Ani de abraziune printre regoliti ce-si mutau epicentrele intr-un forfot constant vor fi avut ca rezultat sfere perfecte, dar pline de gol. Diamante stravezii intr-o perceptie, insa, in realitate, globuri de sticla – fragile si insipide. Nu putea decat sa-si refuze destinul, vazand ca asta era finalitatea, o sfera prin care lumina trece, fara sa intampine nici un obstacol pe care sa-l ilumineze sau de care sa-si sparga razele in curcubeu.

Solutia il gasise pe el, plimbandu-se de la o umbra la alta, cautand sa evite soarele. ‘Nu trebuie decat sa deconstruiesc identitatea aglutinata prin reactia la ce vad in preajma’ – deoarece astfel preajma determina metamorfoza interioara; plus ca era cel mai usor mod de-a deraia de pe traseul devenirii, neavand in fapt nici un control asupra circumstantelor in care este transpus oricare din noi.


Nostalgia viitorului. Viitorul are proprietatea de a fi imprevizibil si asta, in functie de cine esti cand te intalnesti cu el, il face infricosator sau imbucurator. Alegerile facute de tine, sau de univers pentru tine, taie vlastarele potentiale ale altor cursuri de actiune. Resimtirea diferentei intre cel ce esti si cel ce-ai fi putut sa fii, alegand altfel, poate fi resimtita placut sau dureros, aceste sentimente aducand dupa sine modalitati diferite de raportare la timp – viitor si in special trecut. Din cauza ca de fiecare data cand e revizitat se schimba, trecutul va modula si modela cum percepem viitorul, ingustand astfel evantaiul de raspunsuri posibile la circumstante noi, sacrificand din fasa cursuri ce nici nu vor fi stiut ca ar fi putut sa existe.


"Tu stii doar sa spui fermecator,
Nimicuri
Care curg usor."

no comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.