Ambitios ca un melc pornit in jurul lumii

I am still try­ing to find out why the god that doesen’t exist put me on earth.

Au sa mi se umezeas­ca si mie ochii oare cand, batran fiind, voi vor­bi despre toate cele care le-am facut cand eram tanar. Ce detalii am sa-mi aduc aminte?, care zile au sa-mi ramana oare in minte?, cum selec­tam ce ramane?

Cred ca cel mai ciu­dat sen­ti­ment este acela ca, atun­ci cand iti iei ramas bun de la cine­va, pe care simti ca nu o sa-l mai vezi nicio­da­ta, cum iti iei ramas bun de la acea per­soana?

Nu inceteaza sa ma uimeas­ca com­plex­i­tatea in care ne invar­tim con­stant. N-am sa incep sa vorbesc despre ea, sin­cer nici n-as sti cum in acest moment. Dar meri­ta men­tion­a­ta ca fiind atat de fru­moasa.

Mi-as dori ca in liceu sau can­d­va in via­ta, un pro­fe­sor sau cine­va cu autori­tate sa-mi fi spus ca in via­ta voi face foarte multe gre­seli si ca … la un moment dat am de ales, sa accept ce am ales si sa merg mai departe sau sa stau nop­ti intre­gi si sa ma gan­desc “ce-ar fi fost daca”. Dar lec­tia asta o inveti sin­gur si nimeni nu-ti spune ca, in via­ta asta, din­tr-un lung sir de alegeri, ti le amintesti doar pe cele gre­site.

De ce ne agatam de gre­seli cu ata­ta dis­per­are. Ne definesc ele oare?, sunt ele defin­i­torii pen­tru altce­va decat fap­tul ca atun­ci cand alegem sun­tem cu gan­dul in alta parte? La viitor sau la tre­cut. Cine stie. Oricum majori­tatea tim­pu­lui nu alegem con­sti­en­ti si apoi ne miram cum am ajuns unde sun­tem. Dar asta ar insem­na ca ne petre­cem via­ta intr-o “coma sociala”, in soci­etate sun­tem per­fect func­tion­ali dar sun­tem in coma. Cred ca e o stare omniprezen­ta. Ce ne rez­er­va viitorul oare? Sunt asa de curios si simt deja o nos­tal­gie pen­tru lucrurile care se petrec in jurul meu. Imi inchipui viitorul cum Jules Verne si-l inchipuia. Viitorul pe care il scria atat de fru­mos in puseurile de clar­i­tate, cand nu mai avea hasis. Un viitor pe care ti-l inchipui dar pe care n-o sa-l vezi nicio­da­ta. E un set de emotii foarte intor­tochi­ate.

Omul viitoru­lui este un zom­bie. Indopati cu sta­bi­liza­tori emo­tion­ali, fast-food, nascu­ti conec­tati la inter­net si logati la o via­ta vir­tu­ala, till’ death. Orase intre­gi goale si strazi pustii. Blocuri de sute de eta­je cu aparta­mente de 15 mp. Hai, gata. E arhi­fu­ma­ta distopia asta.

E o lip­sa tota­la de iubire in occi­dent. Asta e con­cluzia med­i­tatiei mele si dupa cat­e­va zile de priv­it lumea din jur prin aceas­ta noua per­spec­ti­va, toate incep sa aiba sens si sa se explice de la sine. E un exces finan­ciar si o lip­sa cron­i­ca de dragoste fata de orice, ma rog, excep­tie e iubirea fata de bani.  Si unde iubire nu e, e doar ura. Ura e un sen­ti­ment destul de tox­ic si ultra-molip­si­tor. Ce e fru­mos la ura e ca isi corodeaza recip­i­en­tul. Ast­fel il poti recunoaste.

Incep sa ma bucur ca sunt din­tr-o tara de lumea a 5-a unde inca acasa te asteap­ta o masa cal­da facu­ta cu mul­ta dragoste, din cand in cand vezi niste ochi fru­mosi ce lucesc cand iti vorbesc, mai tot tim­pul oameni care chiar te ascul­ta si care, chiar daca nu tot tim­pul, te mai suna sa te intrebe daca mai rezisti si iti spun o vor­ba buna fara sa astepte ceva in schimb.

Cand incepi sa aduni ca un hap­san incepe sa iti fie frica. Sa nu iti ia foc casa, sa nu iti fure masi­na, sa nu te lase nev­as­ta si sa-ti ia copii, sa nu te ia bolile in prim­ire etc.

And we all know that “Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suf­fer­ing.” and, “Named must your fear be before ban­ish it you can.” You got­ta love that lit­tle green skinned pott smok­ing hip­pie.

Cand simti un gol inaun­trul tau si nu gas­es­ti cum sa-l umpli ai impre­sia ca masi­na ta il va umple, casa, cainele, job-ul platit cu 6 cifre, copii, dar dupa tot acest traseu afli ca esti la fel de gol si la fel de sin­gur, prob­le­ma e ca esti batran si uscat si nu mai ai ce sa faci decat sa iti accep­ti gre­selile, daca poti…

Ce usor tre­buie sa fie sa ii vinzi ceva unui om care are impre­sia ca sal­varea lui va veni doar daca va cumpara cine stie ce prostie de pro­dus, ca asta il va face un om intreg, un om func­tion­al. In fine, e arhi­fu­ma­ta distopia asta…

Divaghez print­re golurile de aer.

Cred ca in via­ta tre­cu­ta am fost pescarus.

© 2011, Andreiul. All rights reserved.

comment (1)

  • December 22, 2011

    mai rau decat ura, in lip­sa iubirii, e indiferenta.
    macar a uri e a simti ceva. or lumea de azi nu mai simte.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.