edituraAion.ro

Inspiratii din Calimara Infinita.

Piticii de pe creier, fura diamante

Am sa adresez o situatie de care adesea ma izbesc in ultimul timp. De ce sa citesc?!, – de ce sa citesc orice carte atata timp cat de pe net obtin absolut toate informatiile necesare pentru a fi operativ in interactiunile de zi cu zi, gratis. Raspunsul m-a gasit pe mine, cand, intr-un exercitiu, meditam la mirosul familar al bibliotecii de acasa. Mi-a venit in gand mirosul sobru, de cedru, al volumelor atent aranjate, pe care tata le-a citit si colectionat in decursul anilor petrecuti incastrat in gombotul ãsta de humã. Ma gandeam cum fiecare volum e o roca abraziva, care gradual a rafinat lupa prin care tatal meu a perceput lumea. Mi-am imaginat cum toate cunostintele sale le-a distilat, le-a cizelat si mi-a transpus mie lupa lui cand, copil fiind, mi-l citea pe homer, platon, aristotel, horatiu  si altii care mi-au devenit prieteni mai tarziu, fiindu-mi deja familiari. Cartile pulverizeaza excesul de informatie, irelevanta de fapt, pentru a vedea realitatea. Adica e irelevant sa te gandesti la existenta unui dumnezeu, in contextul in care lumea asta e singura pe care o avem si pe care o percepem direct, singura de care ne putem bucura noi, cei ce murim. Lasand la o parte orice exces din lupa, o vom rafina, iar aberatiile cromatice pe care le produce sticla bruta se vor evapora. O vom lustrui, vom folosi diverse unelte si diamantul brut va fi metamorfozat in diamantul slefuit, innobilat fiind de capacitatea sa de a reflecta realitatea in cea mai pura forma. Exaltat de aceasta abilitate este doar acela care face un pact cu sine si cu universul, in care se angajeaza ca nici unul sa nu-l minta pe celalat. Doar asa ar fi etic sa coexiste.

In realitate, craniul uman emuleaza o pinhole camera, cu ochiul ca si lentila, si in craniu se va produce reflexia realitatii. Imaginea e ajustata perfect de neuronii nostrii specializati si selectati de evolutie pentru o rezolutie cat mai HD. Insa evolutionist noi nu am avut nevoie de a vedea in UV, infrarosu sau in raze X precum Superman. A fost suficienta imensitatea spectrului vizual, ingustat in realitate pe 0.1% din banda spectrului electro-magnetic, pentru ca biodiversitatea sa ajunga aici si sa faca ce face zi de zi. Unii din noi stau pe fb toata ziua sau isi beau mintile sau lucreaza intr-o fabrica pentru ca noi ceilalti sa ne permitem sa facem…ce facem…zi de zi. In fine, modul in care ajungem aici e partea care face necesara stiinta si nu religia. Pensula este Stiinta, ea vine cu darul de a ne arata cum exista lumea dincolo de spectrul nostru vizual, prin calcule si prin a aduce electro-magneticul din afara perceptiilor noastre, in spectrul vizual perceptibil de noi, pictand astfel, intr-un cadru largit, panza pe care lumea se reflecta. Acest procedeu angajat deduce foarte clar ca nu exista nici o entitate dincolo de perceptia noastra, si deja stim universul de la un nivel extrem de mare pana la nivelul infinitezimal de mic situat la granita dintre gaura neagra si materia pe care o inghite si o destructureaza. O zona unde e atat de puternica atractia gravitationala incat nu avem cum sa o accesam cu echipamentele actuale. Asa ca informatia despre realitatea asta ar putea ramane doar la o miime de secunda dupa prima miime de secunda de la big-bang, si un credincios ar spune ca acolo este dumnezeu si ca nu stim tot, desi in realitate noi stim 99.99(puneti voi 999 pana va plictisiti)%. Piatra filosofala ia nastere cand prin deductiile matematice – matematica e creeata de noi, oamenii, si hazardul a facut ca realitatea si matematica sa se potriveaza ca si doua cuburi de LEGO – vom reusi sa concepem A theory of everything. Sa ne reamintim pe scurt, de cel mai elegant lucru pe care Bertrand Russell l-a facut, si anume sa demonstreze logic ca 1+1=2, facand o afirmatie puternica in sensul: e una sa stii asta inductiv si intuitiv si e alta sa poti sa demonstrezi trivialitatea, pas cu pas, in limbaj logic. Inferenta e ca intr-un sistem in care asta e demonstrabil empiric, tot ce urmeaza dedus din acele conexiuni logice merita investigat si testat empiric, ajungand la a micsora sfera de influenta a credulitatii si ignorantei.





















Si astfel intr-o zi,
        Puternicele metereze
     Ale puternicului univers,
   Incercuite de forte ostile,
 Vor plange in fata decaderii
Si se vor strivi in ruina. - Lucretiu, De Rerum Natura

Glãsuiri din orbitoarele întunecimi

Ironia poate începe orice text. Într-o lume în care totul se bazeazã pe rapiditate, granite de nano-secunde împinse spre unitati de masurã infinitezimal de mici, stadiul cel mai avansat pe care-l poti atinge ca om, e sã stii când sã taci, sã fii calm, detasat si sã întelegi cum sã pierzi 3 secunde respirând înainte sã raspunzi la orice provocare. Concluzia imediatã denotã cã mâna imaterialã a naturii nu ne-a cioplit la fel de repede pe cât noi am ciobit si ciopârtit natura, remodelând-o dupã bunul nostru plac, supunand-o vointei noastre, storcând din maruntaiele pamântului fiecare strop de eficientã pe care ni l-a permis tehnologia vremii, îmbunãtãtind, accelerând si comprimând procesele naturale, acte mediate subtil de noile teorii despre realitate. Oricât s-ar fi zbatut vointa brutã si neselectivã a naturii, n-ar fi fãcut niciodatã spontan un semiconductor, ce sa zic de un iPhone sau un I.S.S.; creându-si doar robi care sã-i perpetueze orb vointa primordialã prin pulsiuni si afecte primare.

Pasind neînfricat spre prãpastie, în hãul negru ce mãnâncã din fiecare putin câte putin, pânã ce suntem reciclati în totalitate, reumplând cu rãmãsitele noastre cuferele dinautrul cãrora sunt fãurite apoi alte si inimaginate lumi, diferentiez din întunecimea prãpastiei rãsãritul îndepartat si-mi rasare gandul cum cã întreg procesul acesta perfid e încastrat în creuzetul putrid de pãmânt cosmic, cu hainitate condamnat la a se încinge prin vâltoarea focului interior, având toate procesele dinauntru catalizate de constiintã. Ea dizolva pânã la esentã multiplele neîntelese, combinând, divizând si sistematic facând din toate expansiunile si contractiile, dilatãrile si retractãrile, uneltele prin care interiorul se cunoaste pe sine si deci, prin deductie, întreg universul. Spun deductie pentru cã desi lupa numitã constiintã e subiectivã, mecanismele deduse din ea fiind compromise, mânjind astfel realitatea, practic lupa fiecãruia alcatuind propriul adevãr, prin inductie. Oamenii cei moderni au remarcat aceastã discordantã si au construit, cu o meticulozitate de gastropod, principiile metodei stiintifice corectând aberatia opticã, inevitabilã altfel, transformand, precum alchimistii, o viatã plinã de probleme într-o viatã plinã de solutii. Reusim, prin angajarea si ascutirea uneltelor, sã tãiem sistematic vlãstarii veninosi ai iederei ce paraziteazã copacul ce ne-a dat mãrul cunoasterii si sã triem ramurile sãnãtoase de cele necrotice, ghidându-ne constiinciosi microscoapele spre copacul ce-a rãmas stafidit, cu nesãtietate avându-si vlaga secãtuitã de iedera ce l-a întrecut în dimensiune înlantuindu-l si inlocuindu-l. Cu nonsalantã metamorfozându-se în cufãrul cu giuvaierele cele mai frumoase si mai strãlucitoare, luminând întunecimile cu puterea a o mie de sori, atrage moliile naive, ascunzând sub capac viscerele balaurilor ce-si vor mânca gãsitorii, demarând reciclarea cosmicã si îndepãrtând realitatea dinspre moksah, ghidând-o cu o implacabilã rigoare spre sclavia cercului vicios din samsara în care materia e brutal râsnitatã, deteriorându-se si împutinandu-si splendoarea la fiecare ciclu, fãcând aproape imposibila detasarea de cerc. Nirvana ar fi atinsã doar dacã gigantul cosmic, în lacrima caruia toti ne ducem înteaga protoexistentã, ar sufla cãtre vâltoarea focului nostru interior si l-ar stinge precum vântul unei furtuni stinge o lumânare, fumul rãmas fiind singura dovadã a existentei din care tocmai am evadat.

…”În esentã, principiile metodei sale sînt urmatoarele: prima era de a nu accepta niciodatã un lucru ca adevarat dacã nu-mi pãrea astfel în mod evident; adicã de a evita cu grijã precipitarea si prejudecata si de a nu introduce nimic în judecãtile mele decît ceea ce s-ar prezenta clar si distinct spiritului meu, nepuînd nicicum sã fie pus la îndoialã. A-mi conduce gîndurile, începînd cu obiectele cele mai simple si mai usor de cunoscut, pentru a mã ridica putin cîte putin, ca pe niste trepte, la cunoasterea celor mai complexe si presupunînd o ordine chiar între cele care nu se succed în mod firesc.” – Descartes si spiritul stiintific modern

remember man that dust thou art and unto dust shalt thou return

lament-for-icarus-by-herbert-draper„A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac, sau mai bine, cu umbra ta.” Vad eu lumea diferit oare, ma intreb retoric, privindu-mi reflexia oglindita din vastul infinit al luciului din univers. Probabil ca nu, aceeasi ochi ce ii privesc in oglindire, privesc inapoi la mine si suntem doi, dar acelasi unul, asa ca desi am impresia ca vorbesc cu un interlocutor, e doar un monolog. Exista insa un lift ce ne conecteaza la toate nivelurile noastre, strabate etaje nenumarate pentru a pune in relatie planuri imaginare incastrate in arborele genealogic, codificat in ADN toate ermetizate de o claustrofobica cantitate de informatii. Accesul spre ele e mai dificil decat a pasi pe cea mai apropiata stea, de care ne leaga doar un fir de fotoni concentrati de lentila concava a unui telescop, captati de pelicula de celule retiniene ale unui observator. Fara el intreaga existenta e fara de sens, ea exista insa fara capacitatea de a-si contempla existenta. Oarecum omul, in egocentrismul sau sadic, si-a incununat fiinta pundandu-si in centrul universului existenta.

Inlantuit in minuscula incapere din care contemplez universul, sunetele-mi poarta eterul peste oceane de stele si sori nicicand vazuti de un ochi uman. Sunt atat de semnificativ pentru tot cercul de oameni cu care-mi petrec infinitezimala existenta si in acelasi timp atat de nesimnificativ comparativ cu scara universului in care-mi duc, in paralel, aceeasi existenta, ca un somnambul obscur, aruncat in anonimatul acestui viciu numit viata. Ca un batran poet, pictez tablouri imaginare in mintea mea despre cum ar putea fi acolo, la eoni distanta de camaruta din care intreg universul ia viata. E un cerc vicios i-as spune. Fascinat nu e decat cel a carui minte nu poate zbura dincolo de nori apasatori si un soare a carui gravitatie atrage orice molecula polara ce-ar dori sa-i scape inefabilei atractii.

Cand cu imaginatia te joci, ea intr-o bila de mercur se metamorfozeaza, pe care o plimbi in mana, simtind-o inexplicabil de grea, densitatea ei acumuland masa pe masura ce cantitatea de informatie pe care o procesezi creste. E trivial sa spui ca, anesteziati fiind cu nemasurate sedative, nu ne vom putea regrupa intr-o coerenta de care doar strabunii nostrii erau capabili. Insa confruntarile viitorului se vor intampla in sfera imaginarului si nu vom fi ciopartiti de obuze cazute haotic. Asa ca arma ce trebuie lustruita e mintea si imaginatia, deoarece cei ce vor castiga le vor monopoliza si deci ne vor monopoliza viitorul, vanzandu-ni-l la supra-pret si la promotii. Am incheiat pe o nota mai bémol, insa  realitatea e una si scopul meu sa o ocolesc nu este.


“Ce se preschimba-n poezie?
Numai lucrurile cari s-au stins
trecând în amintire.
Numai arzatoarea nimicire
prin ceea ce cauti într-adins.
Numai plecarea si-ntoarcerea.
Numai drumul cocoarelor.
Numai frunza ce cade
Si oboseala popoarelor.”

Observatorul unui experiment social

I wish I could photosynthesizeMeticulozitatea in exprimare, aranjarea si rearanjarea de cuvinte, ingreuneaza textul si intarzie spontaneitatea. E ca un fel de zona de confort literara in care literalmente nu fac decat sa redescriu conexiuni sinaptice traite si retraite prin bufeuri emotionale de diferite intensitati. Cert e ca singura modalitate de a iesi din acest pattern prin care editez ganduri e curiozitatea. E gratis sa fii curios, beneficii sunt multe, insa pentru unii, a aduna cunostite e la fel cum ai aduna carti intr-o biblioteca din podul casei, pod pe care nu-l vizitezi decat atunci cand pui cartile pe raft. Frumusetea exprolarii e ca poti sa reconstruiesti toate cate le stii la acel moment in functie de ce afli, cu conditia ca ceea ce tocmai ai descoperit sa fie real, sa fie cat mai obiectiv si sa te feresti sa cazi in capcana de a crede ca perceptia ta sau a altcuiva este realitatea. Turnul de fildes a inceput prin a fi pamant, iarba, elefant si in cele din urma, supus iscusintei si vointei devine turn. Nu incepi cu fildesul, incepi cu tarana. Cu alte cuvinte, e un proces indelungat cel de a intelege lumea cat mai obiectiv posibil.

Negociez azi gandurile cu unul din elementele mondene pe care inveti sa le accepti, ubiquitatea suferintei. E inevitabil prezenta atat in propria viata cat si la fiecare colt de strada. Nu de putine ori ca sa scap de macinarile interne am cautat sa inteleg suferinta altora, sa o patrund, cu alte cuvinte am devenit curios despre suferinta celorlalti si mai exact, mecanismele compensatorii pe care le dezvolta pentru a-si crea un traseu mai suportabil prin existenta. Nu ma gandeam insa ca intelegerea suferintei lor ma va pune si pe mine in postura de a-mi dezvolta mecanisme de adaptare la ce am inteles. Repetitivitatea suferintei starneste, in principiu, aceleasi mecanisme adaptative: negarea, furia, negocierea, depresia si acceptarea. Cu cat treci mai des prin aceste mecanisme, toate, cu-atat devii mai suplu emotional si deci vei accepta situatiile mai rapid. Sa nu uitam, e o diferenta intre situatiile impuse asupra ta din exterior si cele creeate de tine. Acelasi punct final le incununeaza pe toate in schimb. Pasii pana acolo sunt multipli si lipsa miscarii in directia finala nu face decat sa ne lase blocati intr-unul din stadiile intermediare. Unde vreau sa ajung e ca am observat ca majoritatea oamenilor pe care ii vad in jur raman blocati intr-una din fazele intermediare procesului de adaptare la situatiile vietii, tragedii sau drame, uitandu-si astfel telul, macerand in propriile confuzii, construind ca rampe de izbavire cercuri vicioase de circumferinte diferite, mustind toxicitate ce aluneca in toate interactiunile pe care le au. Aceasta toxicitate coroziva, anchilozeaza emotional facand metamorfoza din omida in fluture aproape imposibila, fara interventia exterioara a unei alte varietati de factori, care cu putin noroc vor invinge rezistenta dezvoltata. Perceptia asupra suferintei e subiectiva, fiecare pas necesita o transformare interioara extensiva acompaniata de exersarea unei elasticitati emotionale, mereu fiind constienti ca modul de adaptare determina viitorul nostru emotional, no pressure!
Merita numai mentionat ca unele acceptari moduleaza, in gradiente diferite, intensitatea anumitor situatii, inchizandu-le sau potentandu-le. Cu alte cuvinte, e important ca ce accepti sa fie real si nu mit, sau o varianta total subiectiva a realitatii adica perceptii, deoarece acceptand mituri vei inchide, partial sau total, usa asupra obiectivitatii, afectand intregul model pe care fiecare il construieste despre ce e veridic, inhiband interactiunile ulterioare cu realul, favorizand cresterea crengilor „nesanatoase” din copacului genealogic emotional.

Pare complicat. Pare neserios si zvanturat insa frivolitatea e si ea un pas intr-o oarecare directie.

“If you set yourself to it, you can live the same life, rich or poor. You can keep on with your books and your ideas. You just got to say to yourself, “I’m a free man in here” – he tapped his forehead – “and you’re all right.”  –  George Orwell, Down and Out in Paris and London

L’enfer c’est les autres

all I do is awake tiredPrecum un cub rubik de nerezolvat, realitatea isi misca umbrele pe retina-mi usor impresionabila, insa nu produc decat fascicule de neant care nu se lasa interpretate nicicum. Toate raman un mister absurd. O adunatura de fotoni cu sens, informatie ordonata meticulos insa care redundant incearca sa-si imprime existenta, lasand in urma ei doar ceata si confuzie.

Bule de gandire se sparg necontenit, odata cu ele se pierd farame de cunostinte intangibil efemere si nereplicabile. Unica e doar potentialitatea de a le ridica spre constient insa nu si capacitatea de a le capta informatia. Ramane straina de noi aceasta potentialitate. Desi haotic acest dans, imprima nevoia de a observa ritmicitati. Astfel predictiile spontane vor oferi momentele de intersectie cu bulele efemere si influxul de informatie din ele ar putea curge direct in constiinta. Ar extirpa canceroase predispozitii si-ar reforma maligne redundante.

Infirmitatea pe care toti o avem la inceputul existentei e invizibila si de aceea e ubicuitar decelabila. Probabil traiul in gudronul ignorantei ofera izolatia necesara oglinzilor ce-ar reflecta orbirea noastra, astfel toti suntem decerebrati insa atotcunoscatori si reminiscentele unei ere rationale sunt atat de reale pe cat dimensiunea ecranului de la telefon o permite. Ne lovim zi de zi de ziduri pe care le-am percepe doar daca usile perceptiei noastre ar fi curate, insa mazga ce le intineaza incetineste fluxul de lumina spre retina noastra atrofiata, creeand astfel doar iluzii mistice si delir. Cei ce se debaraseaza de zidurile plumburii care opun rezista penetrarii razelor ultrafine ale subtilitatilor din texte in neguri descoperite, percep fisurile in continuitatea celorlalti si prevestesc descompunerea ce pe toti ne caracterizeaza inaintea thanatosului. Debransarea de la realitate nu face decat sa dizolve atat de ferm angajatele concepte despre aceasta lume recursiva si fragila, nu ar face decat sa dezmembreze statuile pilon ale realitatii tinute impreuna doar de congruenta perceptiilor ce picteaza anapoda pe pelicula organica si devine realitate. Repetitivitatea e singurul zeu pe langa Haos ce da sens existentei noastre. Fara repetitivitate am fi aruncati in deriva perpetua a cautarii de sine, un ego n-ar avea cand sa ia nastere, un sine niciodata gasit si niciodata ancorat intr-o repetitie ce-ar da inceputul unei memorii si deci unei identitati. Probabil aceasta constituie „teama nemuririi”, daca am fi in perpetua miscare nemurirea ar fi decat la un pas.

Soarele ce arde inauntrul fiecaruia ar putea fi potentat daca fiecare si-ar lustrui lupa ce-o foloseste la perceptia realitatii, arzand astfel ignoranta, facand cu ea cum faceam cu furnicile cand eram copii.

Eulogy to redundance

40a7d4d3f6a005eb4245b2e1ac2f-postDoar atunci cand mortii se vor opri din visat, noi vii ne vom da seama ca nu am trait niciodata. Pe masura ce realitatea imi intra in neuroni, pe masura ce ma incarc cu fiecare inspir si ma descarc cu fiecare expir, ma ancorez in moment, vibratia mea, cantecul atomilor, urla la unison aceeasi melodie. E un cantec cu ecouri, auzite in fiecare picatura de univers ce ma inconjoara, insa noi, surzii, il ignoram. Si asta doar pentru ca perceptia lor o avem prin aparate, ecranati de strigatul ce ne-ar inunda simturile.

Un bun prieten, pe care nu l-am cunoscut niciodata, spunea, ce-ar fi daca intreg universul asta ar fi format dintr-un singur electron, si noi cand observam electronii, sa fie de fapt acelasi electron care se misca la o super-viteza prin toate dimensiunile, toate potentialitatile, sa fie omniprezent. Cat de elegant n-ar fi ?

Dar cum probabil ochii nostrii vad lumea asta colorata doar alb-negru, si plenitudinea caleidoscopului cromatic sa ne fie de fapt inaccesibila organic. Suntem limitati de prea inceata noastra evolutie organica. Dar, desi mirific de evaziva, aceasta realitate merita urmarita, insa e doar o fuga dupa iluzii, o fuga in speranta ca intelegerea acestor fenomene va aduce dupa sine intelegerea dintre noi, oamenii, carnea de tun a haosului universal. Din religie am invatat cumva, ca suntem jucatori la masa de sah a universului, insa prin progresele din ultimele secole, am descoperit ca suntem doar o mana de piese inarmati cu liberul arbitru de-a ne strabate drumul predestinat. O schimbare majora de perceptie. O schimbare care e atat de radicala incat lupta pentru teritoriu e mai apriga decat oricand. O schimbare ce-ar largi atat de ingusta privire de ansamblu  ce ne tot autoapreciem ca o avem.

Dar sa lasam si aceasta realitate de-o parte. E irelevanta si ea, pentru ca in imensitatea acestul joc haotic universal, regulile sunt inexistente, pentru ca nu poti sa ai reguli in haos. Si atunci tot ce conteaza e cuvantul tau. De aceea mai intai a fost cuvantul. Pentru ca prin el, tot restul a fost posibil. Cuvintele sunt deci caramizile ce constituie fundatia realitatii. Limbajul non-verbal e comun tuturor vietuitoarelor, si bacteriile comunica prin semnale electrice, insa cuvantul ordoneaza idei in structura mentala a altui om si il fac sa actioneze in conformitate cu sensul ce-l dau.

Cea mai evidenta si fundamentala parte a realitatii, dar care genereaza inteaga miriada de meme si idei ce se perinda prin statiile radio ce-si proiecteaza semnalul pe panza realitatii, cu ajutorul constiintei noastre, fiziologic si a adunaturii de pamant si apa numita creier, organic. Acest golem nu face decat sa intretina aceasta super-structura si sa-i permita indeplinirea functiei. Noi suntem universul ce-si contempla existenta. Ochii cu care ne uitam noi la realitate sunt ochii cu care realitatea se uita la noi si suntem toti unul si acelasi punct pe spirala nesfarsita a evolutiei. Can’t be others ’till there’s one.

Tipatul de nastere al bebelusului, e un bocet

creation_bhajjushyam1Incerc sa-mi coagulez gandurile, zi de zi, ca o mamaliga dnesa si compacta, omogena si continua, insa tot ce-mi iese e un ghiveci plin de apa si de goluri, inomogen si plin de lapsusuri, fara o continuitate. In flacara unei lumanari se dezvaluie un portal catre o alta existenta. Infinite potentialitati isi ard lanturile si se desprind de aceasta bucata materiala de fitil. Corpul meu e un fitil care se intretine din arderea acestor lanturi ce, dizolvandu-se vor elibera focul ce va parjoli acest deja parjolit pamant. Probabil ca flacara noastra interioara se contempleaza privindu-se in ochi, reflectati in lacrima gigantului universal, haos care le naste si le nimiceste pe toate. Prin bunatatea haosului primordial, flacara a fost unita cu fitilul si din uniunea celor doua s-a nascut dorinta de a-l fauri pe gigantul universal, care dandu-si seama ca e doar un pigment de imaginatie din flacara fitilului, a inceput sa planga.

Privind o oglinda intr-o oglinda, universul se intinde la infinit si orizontul se extinde pana unde imaginatia-si poate alungi gandurile, dimensiunile ce se nasc, posibilitatile si paralelele ce au atatea in comun dar nu se vor intersecta niciodata, separate de un zid insurmontabil al iluziilor optice. Cu alterarea materiala a materiei, reusim sa ne uitam pe o gaura de cheie spre alte universuri, sa le prindem vibratia, insa prinderea lor e ceea ce le elibereaza si ne pune intr-o fuga continua dupa ele, ca fuga dupa un tren deja in miscare, meniti esecului, programati astfel de tocmai legile fizice ale acestui univers haotic. La fel cum alaturarea aparent haotica a unor cuvinte te poarta pe drumul imaterial al neurotransmitatorilor, de la o bucata de neuron la alta, un traseu electro-chimic ce te formeaza si reformeaza in acelasi timp.

Cu siguranta realitatea vizuala e mai veche decat realitatea verbala, cu alte cuvinte, evolutionist, am vazut mai devreme decat am vorbit. Asa ca imaginatia tine de o dezvoltare vizuala accentuata, capacitatea de a transmuta si redecora uzualul e o abilitate mai profund intiparita decat jocul de cuvinte, neocortexul a fost nevoit sa se dezvolte sa poata integra si cuvantul, si poate cu aceasta capacitate, cand lanturile ce incatusau vizualul au fost rupte de cuvant, imaginatia noastra a luat-o cu-adevarat razna, deoarece n-am mai fost inchisi in cutia mintii noastre, am reusit sa intelegem ce se intampla in cuita celuilalt si deci o noua perspectiva s-a nascut, diferita de a noastra, completand viziunea asupra acestei lumi aparent finite. Insa de la cine venea acea voce, initial constiinta era un ecou al cuvintelor noastre, repetand mecanic si intiparind cuvinte, insa mai apoi, si-a capatat propria sa gandire si aranjare de cuvinte, si cuvintele noastre au devenit ecou al constiintei noastre.


 

SAID A BLADE OF GRASS by Kahlil Gibran

Said a blade of grass to an autumn leaf, “You make such a noise falling! You scatter all my winter dreams.”

Said the leaf indignant, “Low-born and low-dwelling! Songless, peevish thing! You live not in the upper air and you cannot tell the sound of singing.”

Then the autumn leaf lay down upon the earth and slept. And when spring came she waked again — and she was a blade of grass.

And when it was autumn and her winter sleep was upon her, and above her through all the air the leaves were falling, she muttered to herself, “O these autumn leaves! They make such noise! They scatter all my winter dreams.”


9caf161740be732e869697bc4c32-post

Un critic credul

Mehdi-Ghadyanloo-4Nu mi-as dori decat sa-mi lovesc incheieturile cu un ciocan greu si cuie ruginite. Sa ma tintuiesc pe zidul efemer al celor mai nesemnificative simboluri si sa fiu interpretat in mii de moduri, fiecare mai gresit decat predecesorul sau. Lumina cand se loveste de trupul meu viu devine umbra. Sunt apogeul unei existente fara sens ce absoarbe si nimiceste pentru a exista. Tot ce-mi vine in minte este rezultatul unei alchimii prost intelese si fara de sens. Vapori de mercur si sulf imi umplu plamanii negrii si imi metamorfozeaza gandurile intr-un peisaj roz si plin de posibilitati. Am devenit un absurd si asta ma face sa-mi inteleg trecutul si deci viitorul. Voi fi inteles doar de cei cu sticla in mana dreapta si mana stanga ridicata in semn de protest spre un cer infinit, blestemand norii ce necontenit se transofrma din elefanti in testoase, intr-un cerc vicios infinit. Sunt parte din miscarea morbida a lumii. Din adunatura de organe ma preschimb in vierme apoi in musca si tot asa urc in lantul trofic, reincarnandu-ma la infinit, intregind si indestuland stomacele avide ale tuturor. Materia din care sunt alcatuit se recileaza. De ce n-ar face asta si energia stocata in madularele astea putrezite, astfel dintr-o dorinta perversa ia nastere gandul ca, energia sa fie eterna si sa-si reia existenta intr-o noua realitate transcedentala, astfel in functie de comportamentul unei bucati de carne supusa influentelor unui mediu fast sau nefast, voi merge spre o eternitate cu pene sau cu smoala. Absurd, in era cinismului si a realismului nihilizat, s-ar sparge si sfarma prisma prin care bucati de lut devin extaziate de gandurile unui pelerinaj prin vid, impopotonati cu penaj artificialo-fictiv purtat etern pe umeri imateriali, defiland sfidator spre o alta dimensiune.

Visceralitatea impotriva acestor falsuri medievale nu vine decat din dorinta de a trece cat mai repede peste ele si, odata dovedita falsitatea si inutilitatea lor, se va naste dorinta de a pune ceva cu-adevarat real in locul pe care acestea il ocupa pline de falsa apartenenta. La fel cum intr-un drum initiatic nu ti se poate explica finalitatea, tu trebuie sa ajungi la concluziile finale prin propriile tare puteri sau daca nu ajungi la ele sa ratacesti etern prin padurile fara de sfarsit ale intunecatului inconstient; ideea ca o zeitate undeva acolo dincolo de noi are grija noastra e la fel de absurda ca si ideea ca vom merge pe unicorni in drumul spre rai. Necesitatea unei noi stari de constiinta n-a fost niciodata mai apasatoare. Dar pentru ca lumea aceasta e un labirint intr-o pestera plina de oglinzi diforme, ce reflecta contorsionat si inverseaza imaginea aceluiasi EU, vom reusi doar sa ne adancim in viscerele imaginarului. Trist e ca vom descoperi acel EU pe care-l reflecta oglinzile doar cand vom fi atat de departe de orice urma de intoarcere la realitate si, atunci si doar atunci, vom primi inspiratia sa ne intoarcem inauntrul nostru pentru a intelege lumea pe care atat de sarguinciosi am parjolit-o.

Nici o idee, oricat de semnificativa si de transformatoare ar fi, nu va fi primita de interlocutori decat daca vor sti ca a venit din strafundul izvorului lor interior. Dar acel izvor e otravit inca de la nastere; toata viata ce-o traim si-o pretuim, privita prin prisma ideilor din acel izvor, nu fac decat sa transforme suferinta si inutilitatea in diamante si nestemate care impodobesc un peisaj searbad si lugubru. Dar nu-i nevoie decat peripetia unui drum inceput intr-o padure oarecare, o gura de apa dintr-un loc oarecare si natura se reveleaza in toata frumusetea ei si te invita s-o privesti si s-o contemplezi, astfel destainuindu-si misterele ea devine templul etern si miraculos sub cupola caruia toti nadajduim si prea putini observam. Peisajul searbad se transforma si capata culori vii ce trezesc si incanta ochii larg deschisi dar incetosati, fluiditatea dizolva lentila aceea de miop prin care lumea-i o iluzie optica.

In fine, nu vreau decat sa gasesc franturile de transparent ale acestei existente de alabastru, franturi prin care lumina-si face timid aparitia si-si dezvaluie atator de putini ochi existenta.

Ca de obicei, finalul nu-i al meu :

(…) Dar murmurul, acord eternizat,
Neincetat marirea ta o plinge;
Si-ntregul tau trecut, pietrificat,
In unda potolita se rasfringe.   Riul – de Ion Barbu

9caf161740be732e869697bc4c32-post

Naivitatea tanarului lup

ryanmcarthur7Sa presupunem ca sunt la fel de smintit ca si gandacul de balegar ce crede ca el invarte intreg pamantul rasucind un bot de rahat, precum un Sisif, inlantuit de propriul Ego, luand asupra lui titanica munca de-a invarti manivela ciclurilor cosmice. (Ce ramane din Sisif fara acea piatra?, o intrebare pentru alta data.)

Poate de aceea la fiecare postare ma simt asemenea unui Cioran, in cautarea cuvantului rar, sau a unei inversiuni sau metafore care sa exteriorizeze cu acuratete inexprimabilul. Poate de aceea imi e atat de greu sa imi expun gandurile in postari si sa le formulez inteligibil, intr-un mod constant. Degeaba pasesc pe cuvinte ca pe mine antipersonale si m-astept ca dupa ce in urma mea las un camp dezolant, altii sa-l numeasca calea spre Adevar. Prin ochii de sticla auzi ca : drumul spre nicaieri se observa prin ceata groasa a trairii in deziluzii, doar atunci cand dintr-un motiv sau altul, pasii tai ii observi obiectiv. Adica incepi sa masori ritmicitatea universului incepand cu cea a respiratiilor si batailor inimii, constientizezi ca energia cu greu acumulata se risipeste alergand frenetic spre o prapastie sau taindu-ti cu pasiune violenta craca de sub picioare, in tot acest timp avand ochii pironiti asupra unei imagini care curge precum ceasurile lui Dali si se descompune precum portretul lui Dorian Gray, fiind cu neincetare privit de catre gloate ce se aseamana izbitor cu picturile lui Goya.

Din cate am auzit eu, ochii mei de sticla au in jur un abajur si prin acest filtru vad cum viata asta trece precum norii si furtuna vara. Pana apuci sa te prinzi de ce si de cum, ploaia a trecut deja, soarele te-a si uscat si nu-ti ramne decat o vaga impresie, nicidecum o certitune, c-a plouat. Daca-s sti cum, as distila cunostintele lumii si le-as transforma intr-o pastila pe care s-o dau tuturor dimineata inainte de masa. Asa am evolua si noi spre neantul nemarginit. Dar probabil ca Adevarul e ascuns undeva in nori. Asa ca daca i-am prinde si i-am usca, i-am taia fin cu o lama si i-am trage pe nas, Adevarul s-ar lovi direct de neuronii nostrii si prin supra-doza ei s-ar trezi uniform din starea de letargie la o constiinta superioara si inefabil evoluata, transformand bucata aceasta inerta de lut, prin lovituri repetate, intr-un clopot ce-ar rasuna adanc in vazduhurile interioare neexplorate si-ar exterioriza inferioritatile noastre, arzandu-le precum focul iadului la lumina paradisului. Ecourile starnite din acel epicentru ar zgudui si darama inradacinate si otravitoare paradigme. Crezandu-ne in paradis, am inchide ochii, si daca am inceta sa vedem existenta cu ochii altora si am incepe s-o observam cu ochii nostrii, ne-am trezi dezamagiti in pestera lui Platon.

Dar destul despre Adevar si alte notiuni atat de abstracte incat un tablou de Pollock ar pali rusinat de nesemnificativitate si simplitate. Realul e unul si ancorat in el suntem cu totii, chiar daca traiul in imaginar este preferat.

Probabil eu am impresia ca ma joc cu concepte atat de avansate incat doar o mana de oameni m-ar putea intelege, dar in realitate de fapt, complexitatea gandurilor exprimate aici sa fie comparabile cu plugul de lemn tras de boi, si eu sunt unul din cei inhamati la jug. Oricum, ferice e doar cel ce nu-si cunoaste conditia si accepta un drum care nu-i al lui dar duce cu siguranta catre o chirie in pamant si un loc in cer. De ce sa transformi santurile facute de plug in circumvolutiuni, cand doar una din cele doua iti asigura ultimul iPhone. Evident ca jocul de-a cuvintele n-are sa-ti umple altceva decat vocabularul, dar nu trebuie sa te dai batut, chiar daca batut vei fi destul de gurmanzii cu privirile incetosate de la vin cu busuioc si alte delicatese canibalice.

Dar acesta nu sunt eu. Acestea sunt doar gandurile mele. E o disonanta cognitiva la mijloc. Degeaba incerc sa ofer definitii precum profesorii, m-as adormi in cursul pledoariei ce mi-ar deveni epitaf. Cu siguranta nu sunt primul care-si arunca gandurile precum un cartof prajit luat prea repede in mana, cine-l prinde se-alege cu o arsura chimica si-o cicatrice pe ectoplasma aia dubioasa numita de unii viata. Ma simt cvasifericit ca pot sa-mi plimb mintea prin transee sapate in catranurile existentei si desi prea des ma incalcesc in sarma ghimpata ce granituieste mai stiu eu ce hotare, stiu ca stand acolo descopar tot timpul din lume comprimat intr-o picatura de roua, descopar ca o frunza vestejita de nuc are mai multa viata in ea decat o bucata inerta de lut animata de impulsul de-a urca dealuri cu bolovani in spate si gologani in straita.

Cum m-am obisnuit, finalul nu e al meu deoarece, in aceste versuri e distilat cu maestrie acel ceva care mie-mi scapa cu desavarsire.

“Suferinta poate fi întuneric, taciune în inima,
pe frunti albastru ger,
pe coapsa ea poate fi pecete arsa cu fier,
în bulgare de tarâna
o lacrima sau sâmbure de cer.” L. Blaga – Lauda suferintei1391496_10151892227822492_1544967847_n

Noaptea, cele mai frumoase flori isi risipesc parfumul

ryanmcarthur12Mintea imi este acum luminata de revelatii pe un monitor. Luciferice si paradisiace idei mi se perinda prin fata ochilor si  pe masura ce noi si fermecatoare adevaruri prin timpane imi trec, precum ciocanele ce sparg vasele de lut, impamantenitele axiome prin care privesc lumea, se sfarama, lasand goluri de cele mai multe ori greu de umplut. Suna pesimist dar, precum un borcan vidat este avid dupa aer, la fel fiecare gol format e avid de informatie. Accentuez ideea ca informatia pe care o absorb, e filtrata deja de cel putin o minte, luminata sau nu. Incerc din rasputeri ca acest proces nesatios la nesfarsit sa-l prelungesc, si cat mai mult sa ma bucur de acest echilibru pe care informatiile si golurile intre ele il joaca.

Noaptea ramane cel mai productiv anotimp. E o subdiviziune aparte a celor 24 de ore fiindca in orele de noapte luna destainuie mastile pe care toti le construim dezvaluind adevarata fata a celui cu care vorbesti. Uneori poate fi chiar monolog, vazandu-te si analizandu-te pe tine asa cum esti. Nu stiu daca exista ceva mai revelator pe lumea asta decat o oglinda. Cand in ochii tai te uiti, atent, daca te observi, ca si cand din mers, fugar iti surprinzi reflexia in ceva vitrina, ti se reveleaza intreaga ta fiinta. De cele mai multe ori iti feresti privirea, si rusinat cauti un alt punct spre care sa iti atintesti ochii si gandurile. Suntem oare atat de deconectati de noi insine incat mereu cautam puncte exterioare de care ca de niste ancore sa ne fixam, si cu nonsalanta contrapunctul sa-l neglijam complet?

Adanc in noapte, doar cei ce nu dorm sunt privilegiati cu nebanuite revelatii, pe care somnul cu visele lui desarte, le neaga sau le minimalizeaza existenta. Noaptea ramane rezervata celor ce-si neaga impulsurile implacabile si doar zbatandu-se in angoasa vietuirii nocturne, obstacolele devin obiective indeplinite si suma lor contureaza constelatia care la final leaga toata existenta noastra.

Noaptea traita cu cinism si nihilism dezvaluie cele mai frumoase rasarituri.

Martirii acestui nevazut camp de lupta raman adesea anonimi si sub priviri congelate in soarele unei zile de vara, se topesc precum plasticul pe jar, facandu-se din ce in ce mai mici pana cand microscopica lor dimensiune nu mai are nici o relevanta pentru existenta. In final asta este soarta noastra a tuturora. Drumul pana la modul in care esti reciclat de natura e irelevant si in final naturii nu-i pasa ca-l recicleaza pe Mozart sau Einstein sau Orwell. Ne pasa noua, celor ce, tarziu in noapte, cautam ramasite ale reciclarii lor si, ca un puzle la care orbeste ii cauti si piesele, incercam sa recompunem The Big Picture. Ramane totusi o fuga dupa un tren deja in miscare. Pornim cu axiomatica aroganta si atotputernicie, doar ca, la final sa ne simtim zdrobiti de nesemnificativitatea existentei noastre si uimiti de faptul ca am experimentat lumea prin prisma unei conglomeratii de molecule. Molecule ce-si vor relua ciclul formand alti indivizi intr-o nesfarsita sinusoida ce alterneaza intre viata si moarte.

Toata existenta noastra e negata prin moarte. Viata intreaga devine la fel de relevana ca si sarea de bucatarie sau nisipul din desert. Cum elevezi nisipul, cum faci o regina din sarea de bucatarie si un rege din bicarbonatul de sodiu? Ii dai iluzia unui scop, inobilata cu ideea unui motiv specific al existentei tale la al carei final exista posibilitatea de a-ti petrece o alta viata, eterna, inaltata si dubios de buna. Adica praf in ochii cel mai larg deschisi pana cand sunt atata de iritati incat nu mai deosebesc realul de imaginar, lasand sa se vada doar o ceata deasa care sa explice tot.

Adanc in noapte simti mai puternic apasatoarea singuratate ce cu forta a o mie de sori asupra ta preseaza. Singura scapare o reprezinta oglinda. Ea fixeaza in creierul tau amprenta ta in lume, te asigura de existenta ta si te invata cum sa te descotorosesti de recuzita pe care migalos ai asamblat-o.

Adanc in noapte Adevarul apare precum Meduza, te impietreste si te ingrozeste, armatele de statui devin exemple  necontenit amintite celor ce de la drumul batatorit vor sa se abata. Oglinda este si aici singura modalitate prin care poti privi Adevarul in fata.

Rafinamentul observatiilor se lasa revelat doar daca ochii ce le privesc sunt indeajuns de cutezatori si informati, vederea unui laic fiind la fel de clara ca cea a unui orb in intuneric. Doar obisnuinta cu tonurile subtile ale noptii vor revela atat de firavele licariri a caror configuratie atat de des trece neobservata.

Am sa las nebanuita luciditate a lui N. Stanescu sa strecoare petice de lumina prin crapaturile din barajul gandirii actuale : “Eu cred ca un om este ceea ce-si aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, in aparenta, schimbatori, sau in mod diferit, fiindca de fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre tine insuti.”