edituraAion.ro

Inspiratii din Calimara Infinita.

We are sculpted into life by the immortal hand of death

“In intelegerea real­i­tatii creierul fau­reste con­sti­in­ta. Deoarece desi per­cepe orice sen­za­tie, are nevoie sa creeze o iden­ti­tate care sa inter­preteze sen­za­ti­ile si sa zideas­ca Realul. Acea enti­tate e con­sti­in­ta noas­tra adi­ca “Cam­pul actu­al per­cep­ti­bil si inte­grat in acel moment”. Un prim camp actu­al al real­i­tatii asigu­ra supravi­e­tuirea formelor sim­ple de via­ta. Pe arborele genealog­ic aces­tea ar fi bac­teri­ile. Ele nu pot inter­pre­ta (decat cu mici excep­tii) sen­za­tii ter­mice, kinestez­ice, olfac­tive si nici macar nu pot detec­ta radi­a­tia solara. Cu alte cuvinte ele “vad” prin mem­brana lor o lume chim­i­ca si minus­cu­la, uti­lizand pen­tru nav­i­gatie poten­tialele de actiune date de difer­entele intre sodi­ul si pota­si­ul din jur. Acest prin­cip­iu il extrap­o­lam la  celulele umane care fac ace­lasi lucru …

Pe masura tre­cerii tim­pu­lui hao­sul isi face simti­ta prezen­ta, sti­ind ca nici un sis­tem ter­mod­i­nam­ic nu este intr-o per­ma­nen­ta stare de echili­bru. El aduce spre exem­plu aster­oizi, care con­tin sem­i­ntele vietii. Anume, izo­topi radioac­tivi, care prin radi­ati­ile emise mod­i­fi­ca struc­tura de ADN a bac­teri­ilor incon­ju­ra­toare. Acest eveni­ment deloc unic pe suprafa­ta unui mini-colos ca Paman­tul, invi­ta la gen­er­atii de bac­terii diferite fata de par­in­tii lor pe diferite zone ale glob­u­lui. Cele ce se adapteaza real­i­tatii supravi­e­tu­i­esc. Rever­sul devine hrana pen­tru cei ce con­tin­ua sa existe. Si 4.5 mil­iarde de ani mai tarz­iu, unii din voi citesc despre acest fir al evo­lu­tiei pe un comp’ sau pe un ecran de tele­fon.

Cararea spre mar­gin­ea per­cep­ti­bilu­lui inmugureste spon­tan in mintea umana. Ea forteaza carnea sa-i urmeze calea, pre­cum o pasare isi face cuibul si nu stie de ce il face. Ne meta­mor­fozam in sclavii unor sit­u­atii pe care le nav­igam con­sti­en­ti, sit­u­atii gen­er­ate de o voin­ta straina noua, incon­stien­ta – dar care ia nastere si ea prin inter­ac­tiu­nile noas­tre cu real­i­tatea. Con­cen­trarea pe com­por­ta­men­tul cel mai sim­plu nece­si­ta cel mai mic efort cog­ni­tiv. Daca put­erea de proce­sare creste, inte­grezi afec­tiv respec­tiv ratio­nal real­i­tatea si numarul de indi­vizi ase­m­ana­tori scade dras­tic.

Con­cen­trarea aten­tiei pe Ego (ori­en­tat in exte­ri­or si foarte activ) naste un cerc vicios ce ne inde­parteaza de imen­si­tatea uni­ver­su­lui inte­ri­or. Exis­ten­ta aces­tui cerc vicios, in a carui mijloc ne arun­ca ram­pa intrarii in exis­ten­ta, deno­ta imposi­bil­i­tatea noas­tra de a-l rezol­va in decur­sul gen­er­ati­ilor.

Sin­gu­ra modal­i­tate prin care putem sa-i facem fata, e prin apelul catre o for­ta exte­rioara lui si care prob­a­bil din­tr-o placere sad­i­ca, ne tot arun­ca in mijlocul ras­nitei. Asa ca obser­vand, deduci, uti­lizand real­i­tatea nai­va ca si prim cri­teriu, ca din cruz­imea la care e supusa carnea de catre carne, nu poti sa iesi decat cre­an­du-ti o zei­tate. Ast­fel mecan­is­mul de aparare impotri­va sufer­in­tei gen­er­ate de real­i­tatea nai­va, a dat nastere la religii. Aces­tea con­tin­ua sa existe si acum doar in con­tex­tul in care refuzi sa inte­grezi sti­in­tif­ic real­i­tatea. Acest mecan­ism prim e pur, noi, copi­ile lui xerox, am devenit denat­u­rate, rug­inind tot mai tare, cu greu stra­batand Kali-Yuga. Un om care intelege mecan­is­mul de aparare si-l igno­ra, trece aparent intr-o alta real­i­tate. Din con­sid­er­ente techice, ter­menul corect ce desem­neaza un ast­fel de indi­vid nu este ateu. Omul nu are de ce sa dovedeas­ca inex­is­ten­ta unei dietati inex­is­tente. Nu poti ruga natu­ra sa faca ce nu poate sa faca. Natu­ra nu poate sa raspun­da la intre­bari al caror raspuns nu exista pen­tru ca nu poate gen­era real­i­tati din fic­tiune. Facan­du-ti dor­inte in deza­cord cu posi­bil­i­tatile naturii, ea nu va putea raspunde con­gru­ent cu rugam­intile tale decat haot­ic. Totusi insa nu poate exista un haos absoult. In sti­in­ta si in real­i­tate exista un grad de pre­dictibil­i­tate.

Insa o filosofie de via­ta nihilista nu poate pro­duce urmasi la nes­far­sit.”

Dupa un aforism de genul, nu de putine ori, incep si imi dau jos de pe ochi, ochelarii. Lumea devine mai blur­ry atun­ci, mai fuzzy, mai plina de posiblitati…nu atat de rigi­da.

 

Piticii de pe creier, fura diamante

Am sa adresez o sit­u­atie de care ade­sea ma izbesc in ultim­ul timp. De ce sa citesc?!, — de ce sa citesc orice carte ata­ta timp cat de pe net obtin abso­lut toate infor­mati­ile nece­sare pen­tru a fi oper­a­tiv in inter­ac­tiu­nile de zi cu zi, gratis. Raspun­sul m-a gasit pe mine, cand, intr-un exerci­tiu, medi­tam la miro­sul fami­lar al bib­liotecii de acasa. Mi-a ven­it in gand miro­sul sobru, de cedru, al vol­umelor atent aran­jate, pe care tata le-a citit si colec­tion­at in decur­sul anilor petre­cu­ti incas­trat in gom­botul ãsta de humã. Ma gan­deam cum fiecare volum e o roca abrazi­va, care grad­ual a rafi­nat lupa prin care tatal meu a per­ceput lumea. Mi-am imag­i­nat cum toate cunos­tin­tele sale le-a dis­ti­lat, le-a cize­lat si mi-a trans­pus mie lupa lui cand, copil fiind, mi-l citea pe homer, pla­ton, aris­to­tel, hor­atiu  si altii care mi-au devenit pri­eteni mai tarz­iu, fiin­du-mi deja famil­iari. Car­tile pul­ver­izeaza exce­sul de infor­matie, irele­van­ta de fapt, pen­tru a vedea real­i­tatea. Adi­ca e irele­vant sa te gan­desti la exis­ten­ta unui dum­nezeu, in con­tex­tul in care lumea asta e sin­gu­ra pe care o avem si pe care o per­cepem direct, sin­gu­ra de care ne putem bucu­ra noi, cei ce murim. Lasand la o parte orice exces din lupa, o vom rafi­na, iar aber­ati­ile cro­mat­ice pe care le pro­duce sti­cla bru­ta se vor evap­o­ra. O vom lus­trui, vom folosi diverse unelte si dia­man­tul brut va fi meta­mor­fozat in dia­man­tul sle­fuit, inno­bi­lat fiind de capac­i­tatea sa de a reflec­ta real­i­tatea in cea mai pura for­ma. Exal­tat de aceas­ta abil­i­tate este doar acela care face un pact cu sine si cu uni­ver­sul, in care se anga­jeaza ca nici unul sa nu-l minta pe celalat. Doar asa ar fi etic sa coex­iste.

In real­i­tate, cra­ni­ul uman emuleaza o pin­hole cam­era, cu ochi­ul ca si lenti­la, si in cra­niu se va pro­duce reflex­ia real­i­tatii. Imag­inea e ajus­ta­ta per­fect de neu­ronii nos­trii spe­cial­iza­ti si selec­tati de evo­lu­tie pen­tru o rezo­lu­tie cat mai HD. Insa evo­lu­tion­ist noi nu am avut nevoie de a vedea in UV, infraro­su sau in raze X pre­cum Super­man. A fost sufi­cien­ta imen­si­tatea spec­tru­lui vizual, ingu­s­tat in real­i­tate pe 0.1% din ban­da spec­tru­lui elec­tro-mag­net­ic, pen­tru ca bio­di­ver­si­tatea sa ajun­ga aici si sa faca ce face zi de zi. Unii din noi stau pe fb toa­ta ziua sau isi beau mintile sau lucreaza intr-o fab­ri­ca pen­tru ca noi ceilalti sa ne per­mitem sa facem…ce facem…zi de zi. In fine, mod­ul in care ajungem aici e partea care face nece­sara sti­in­ta si nu reli­gia. Pen­su­la este Sti­in­ta, ea vine cu darul de a ne ara­ta cum exista lumea din­co­lo de spec­trul nos­tru vizual, prin cal­cule si prin a aduce elec­tro-mag­netic­ul din afara per­cep­ti­ilor noas­tre, in spec­trul vizual per­cep­ti­bil de noi, pic­tand ast­fel, intr-un cadru lar­git, pan­za pe care lumea se reflec­ta. Acest pro­cedeu anga­jat deduce foarte clar ca nu exista nici o enti­tate din­co­lo de per­cep­tia noas­tra, si deja stim uni­ver­sul de la un niv­el extrem de mare pana la nivelul infinitez­i­mal de mic sit­u­at la grani­ta din­tre gau­ra nea­gra si mate­ria pe care o inghite si o destruc­tureaza. O zona unde e atat de put­er­ni­ca atrac­tia grav­i­ta­tion­ala incat nu avem cum sa o acce­sam cu echipa­mentele actuale. Asa ca infor­ma­tia despre real­i­tatea asta ar putea ramane doar la o miime de secun­da dupa pri­ma miime de secun­da de la big-bang, si un cred­in­cios ar spune ca aco­lo este dum­nezeu si ca nu stim tot, desi in real­i­tate noi stim 99.99(puneti voi 999 pana va plic­tisi­ti)%. Pia­tra filoso­fala ia nastere cand prin deduc­ti­ile matem­at­ice – matem­at­i­ca e creea­ta de noi, oamenii, si haz­ardul a facut ca real­i­tatea si matem­at­i­ca sa se potriveaza ca si doua cuburi de LEGO – vom reusi sa con­cepem A the­o­ry of every­thing. Sa ne ream­intim pe scurt, de cel mai ele­gant lucru pe care Bertrand Rus­sell l-a facut, si anume sa demon­streze log­ic ca 1+1=2, facand o afir­matie put­er­ni­ca in sen­sul: e una sa stii asta induc­tiv si intu­itiv si e alta sa poti sa demon­strezi triv­i­al­i­tatea, pas cu pas, in lim­baj log­ic. Inferenta e ca intr-un sis­tem in care asta e demon­stra­bil empir­ic, tot ce urmeaza dedus din acele conex­i­u­ni log­ice meri­ta inves­ti­gat si tes­tat empir­ic, ajun­gand la a mic­so­ra sfera de influ­en­ta a creduli­tatii si igno­ran­tei.

Si ast­fel intr-o zi,

Put­er­nicele metereze

Ale put­er­nicu­lui univers, Incer­cuite de forte ostile,

Vor plange in fata decaderii

Si se vor strivi in ruina.

- Lucretiu, De Rerum Natu­ra

Glãsuiri din orbitoarele întunecimi

Iro­nia poate începe orice text. Într-o lume în care totul se bazeazã pe rapid­i­tate, gran­ite de nano-secunde împinse spre uni­tati de masurã infinitez­i­mal de mici, sta­di­ul cel mai avansat pe care-l poti atinge ca om, e sã stii când sã taci, sã fii calm, detasat si sã întele­gi cum sã pierzi 3 secunde respirând înainte sã raspun­zi la orice provo­care. Con­cluzia ime­di­atã denotã cã mâna ima­te­ri­alã a naturii nu ne-a cio­plit la fel de repede pe cât noi am cio­bit si ciopâr­tit natu­ra, remod­elând-o dupã bunul nos­tru plac, supunand-o voin­tei noas­tre, stor­când din marun­taiele pamân­tu­lui fiecare strop de efi­cien­tã pe care ni l-a per­mis tehnolo­gia vremii, îmbunãtãtind, accel­erând si com­primând pro­ce­se­le nat­u­rale, acte medi­ate sub­til de noile teorii despre real­i­tate. Oricât s-ar fi zbatut voin­ta brutã si nes­e­lec­tivã a naturii, n-ar fi fãcut nicio­datã spon­tan un semi­con­duc­tor, ce sa zic de un iPhone sau un I.S.S.; creân­du-si doar robi care sã-i per­petueze orb voin­ta pri­mor­dialã prin pul­si­u­ni si afecte pri­mare.

Pasind neîn­fricat spre prã­pastie, în hãul negru ce mãnâncã din fiecare putin câte putin, pânã ce sun­tem reci­clati în total­i­tate, reumplând cu rãmãsitele noas­tre cufer­ele din­autrul cãro­ra sunt fãu­rite apoi alte si inimag­i­nate lumi, difer­en­tiez din întunec­imea prã­pastiei rãsãrit­ul înde­par­tat si-mi rasare gan­dul cum cã întreg pro­ce­sul aces­ta per­fid e încas­trat în creuze­tul putrid de pãmânt cos­mic, cu haini­tate con­damnat la a se încinge prin vâl­toarea focu­lui inte­ri­or, având toate pro­ce­se­le din­aun­tru catal­izate de con­sti­in­tã. Ea dizol­va pânã la esen­tã mul­ti­plele neîn­te­lese, com­binând, divizând si sis­tem­at­ic facând din toate expan­si­u­nile si con­trac­ti­ile, dilatãrile si retrac­tãrile, unel­tele prin care inte­ri­orul se cunoaste pe sine si deci, prin deduc­tie, întreg uni­ver­sul. Spun deduc­tie pen­tru cã desi lupa numitã con­sti­in­tã e subiec­tivã, mecan­is­mele deduse din ea fiind com­pro­mise, mân­jind ast­fel real­i­tatea, prac­tic lupa fiecãruia alca­tuind pro­pri­ul ade­vãr, prin induc­tie. Oamenii cei mod­erni au remar­cat aceastã dis­cor­dan­tã si au con­stru­it, cu o metic­u­loz­i­tate de gas­tro­pod, prin­cipi­ile metodei sti­in­tifice corec­tând aber­a­tia opticã, inevitabilã alt­fel, trans­for­mand, pre­cum alchimistii, o viatã plinã de prob­leme într-o viatã plinã de solu­tii. Reusim, prin anga­jarea si ascu­tirea unel­telor, sã tãiem sis­tem­at­ic vlãs­tarii veni­nosi ai iederei ce paraziteazã copac­ul ce ne-a dat mãrul cunoas­t­erii si sã triem ramurile sãnã­toase de cele necro­tice, ghidân­du-ne con­sti­in­ciosi microscoapele spre copac­ul ce-a rãmas stafid­it, cu nesãti­etate avân­du-si vla­ga secã­tu­itã de iedera ce l-a între­cut în dimen­si­une înlan­tuin­du-l si inlocuin­du-l. Cu non­salan­tã meta­mor­fozân­du-se în cufãrul cu giu­vaierele cele mai fru­moase si mai strãlu­ci­toare, luminând întunec­im­i­le cu put­erea a o mie de sori, atrage moli­ile naive, ascun­zând sub capac vis­cerele bal­au­rilor ce-si vor mân­ca gãsi­torii, demarând reci­clarea cos­micã si înde­pãrtând real­i­tatea din­spre mok­sah, ghidând-o cu o impla­ca­bilã rigoare spre sclavia cer­cu­lui vicios din sam­sara în care mate­ria e bru­tal râs­ni­tatã, dete­ri­orân­du-se si împuti­nan­du-si splen­doarea la fiecare ciclu, fãcând aproape imposi­bi­la detasarea de cerc. Nir­vana ar fi atin­sã doar dacã gigan­tul cos­mic, în lacrima caruia toti ne ducem întea­ga pro­toex­is­ten­tã, ar sufla cãtre vâl­toarea focu­lui nos­tru inte­ri­or si l-ar stinge pre­cum vân­tul unei fur­tu­ni stinge o lumânare, fumul rãmas fiind sin­gu­ra dovadã a exis­ten­tei din care toc­mai am eva­dat.

…”În esen­tã, prin­cipi­ile metodei sale sînt urma­toarele: pri­ma era de a nu accep­ta nicio­datã un lucru ca ade­varat dacã nu-mi pãrea ast­fel în mod evi­dent; adicã de a evi­ta cu gri­jã pre­cip­itarea si prejude­ca­ta si de a nu intro­duce nim­ic în judecãtile mele decît ceea ce s-ar prezen­ta clar si dis­tinct spir­i­t­u­lui meu, nepuînd nici­cum sã fie pus la îndoialã. A-mi con­duce gîn­durile, începînd cu obiectele cele mai sim­ple si mai usor de cunos­cut, pen­tru a mã ridi­ca putin cîte putin, ca pe niste trepte, la cunoast­erea celor mai com­plexe si pre­supunînd o ordine chiar între cele care nu se succed în mod firesc.” — Descartes si spir­i­t­ul sti­in­tif­ic mod­ern

remember man that dust thou art and unto dust shalt thou return

lament-for-icarus-by-herbert-draperA ven­it toam­na, acopera-mi ini­ma cu ceva, cu umbra unui copac, sau mai bine, cu umbra ta.” Vad eu lumea difer­it oare, ma intreb retoric, privin­du-mi reflex­ia oglin­di­ta din vas­tul infinit al luci­u­lui din univers. Prob­a­bil ca nu, aceeasi ochi ce ii privesc in oglindire, privesc inapoi la mine si sun­tem doi, dar ace­lasi unul, asa ca desi am impre­sia ca vorbesc cu un inter­locu­tor, e doar un monolog. Exista insa un lift ce ne conecteaza la toate nivelurile noas­tre, stra­bate eta­je nenu­marate pen­tru a pune in relatie pla­nuri imag­inare incas­trate in arborele genealog­ic, cod­i­fi­cat in ADN toate erme­ti­zate de o claus­tro­fo­bi­ca can­ti­tate de infor­matii. Acce­sul spre ele e mai difi­cil decat a pasi pe cea mai apropi­a­ta stea, de care ne lea­ga doar un fir de fotoni con­cen­trati de lenti­la con­ca­va a unui tele­scop, cap­tati de pelic­u­la de celule retiniene ale unui obser­va­tor. Fara el intrea­ga exis­ten­ta e fara de sens, ea exista insa fara capac­i­tatea de a-si con­tem­pla exis­ten­ta. Oare­cum omul, in ego­cen­tris­mul sau sadic, si-a incu­nunat fiin­ta pun­dan­du-si in cen­trul uni­ver­su­lui exis­ten­ta.

Inlan­tu­it in minus­cu­la inca­pere din care con­tem­plez uni­ver­sul, sunetele-mi poar­ta eterul peste oceane de stele si sori nici­cand vazu­ti de un ochi uman. Sunt atat de sem­ni­fica­tiv pen­tru tot cer­cul de oameni cu care-mi petrec infinitez­i­mala exis­ten­ta si in ace­lasi timp atat de nes­imni­fica­tiv com­par­a­tiv cu scara uni­ver­su­lui in care-mi duc, in para­lel, aceeasi exis­ten­ta, ca un som­nam­bul obscur, arun­cat in anon­i­mat­ul aces­tui viciu numit via­ta. Ca un batran poet, pictez tablouri imag­inare in mintea mea despre cum ar putea fi aco­lo, la eoni dis­tan­ta de camaru­ta din care intreg uni­ver­sul ia via­ta. E un cerc vicios i-as spune. Fas­ci­nat nu e decat cel a carui minte nu poate zbu­ra din­co­lo de nori apasatori si un soare a carui grav­i­tatie atrage orice mol­e­c­u­la polara ce-ar dori sa-i scape inefa­bilei atrac­tii.

Cand cu imag­i­na­tia te joci, ea intr-o bila de mer­cur se meta­mor­fozeaza, pe care o plim­bi in mana, simtind-o inex­plic­a­bil de grea, den­si­tatea ei acu­mu­land masa pe masura ce can­ti­tatea de infor­matie pe care o pro­ce­sezi creste. E triv­ial sa spui ca, anesteziati fiind cu nema­sur­ate seda­tive, nu ne vom putea regru­pa intr-o coerenta de care doar stra­bunii nos­trii erau capa­bili. Insa con­frun­tar­ile viitoru­lui se vor intam­pla in sfera imag­i­naru­lui si nu vom fi ciopar­ti­ti de obuze cazute haot­ic. Asa ca arma ce tre­buie lus­tru­i­ta e mintea si imag­i­na­tia, deoarece cei ce vor cas­ti­ga le vor monop­o­liza si deci ne vor monop­o­liza viitorul, van­zan­du-ni-l la supra-pret si la pro­motii. Am incheiat pe o nota mai bémol, insa  real­i­tatea e una si scop­ul meu sa o oco­lesc nu este.


Ce se preschim­ba-n poezie?
Numai lucrurile cari s-au stins
trecând în amintire.
Numai arza­toarea nimi­cire
prin ceea ce cau­ti într-adins.
Numai ple­carea si-ntoarcerea.
Numai dru­mul cocoarelor.
Numai frun­za ce cade
Si oboseala popoarelor.”

Observatorul unui experiment social

I wish I could photosynthesizeMetic­u­loz­i­tatea in expri­mare, aran­jarea si rear­an­jarea de cuvinte, ingre­uneaza tex­tul si intarzie spon­tanei­tatea. E ca un fel de zona de con­fort lit­er­ara in care lit­eral­mente nu fac decat sa redescriu conex­i­u­ni sinap­tice traite si retraite prin bufeuri emo­tionale de diferite inten­si­tati. Cert e ca sin­gu­ra modal­i­tate de a iesi din acest pat­tern prin care editez gan­duri e curi­oz­i­tatea. E gratis sa fii curios, ben­eficii sunt multe, insa pen­tru unii, a aduna cunos­tite e la fel cum ai aduna car­ti intr-o bib­liote­ca din podul casei, pod pe care nu-l vizitezi decat atun­ci cand pui car­tile pe raft. Fru­musetea expro­larii e ca poti sa recon­stru­iesti toate cate le stii la acel moment in func­tie de ce afli, cu con­di­tia ca ceea ce toc­mai ai descoper­it sa fie real, sa fie cat mai obiec­tiv si sa te fer­esti sa cazi in cap­cana de a crede ca per­cep­tia ta sau a altcui­va este real­i­tatea. Tur­nul de fildes a inceput prin a fi pamant, iar­ba, ele­fant si in cele din urma, supus iscus­in­tei si voin­tei devine turn. Nu incepi cu fildesul, incepi cu tarana. Cu alte cuvinte, e un pro­ces indelun­gat cel de a intelege lumea cat mai obiec­tiv posi­bil.

Nego­ciez azi gan­durile cu unul din ele­mentele mon­dene pe care inveti sa le accep­ti, ubiq­ui­tatea sufer­in­tei. E inevitabil prezen­ta atat in pro­pria via­ta cat si la fiecare colt de stra­da. Nu de putine ori ca sa scap de maci­nar­ile interne am cau­tat sa inte­leg sufer­in­ta alto­ra, sa o patrund, cu alte cuvinte am devenit curios despre sufer­in­ta celor­lalti si mai exact, mecan­is­mele com­pen­satorii pe care le dez­vol­ta pen­tru a-si crea un traseu mai suporta­bil prin exis­ten­ta. Nu ma gan­deam insa ca intelegerea sufer­in­tei lor ma va pune si pe mine in pos­tu­ra de a-mi dez­vol­ta mecan­isme de adaptare la ce am inte­les. Repet­i­tiv­i­tatea sufer­in­tei starneste, in prin­cip­iu, ace­leasi mecan­isme adap­ta­tive: negarea, furia, negocierea, depre­sia si acceptarea. Cu cat tre­ci mai des prin aces­te mecan­isme, toate, cu-atat devii mai suplu emo­tion­al si deci vei accep­ta sit­u­ati­ile mai rapid. Sa nu uitam, e o diferenta intre sit­u­ati­ile impuse asupra ta din exte­ri­or si cele creeate de tine. Ace­lasi punct final le incu­nuneaza pe toate in schimb. Pasii pana aco­lo sunt mul­ti­pli si lip­sa mis­carii in direc­tia finala nu face decat sa ne lase blo­cati intr-unul din stadi­ile inter­me­di­are. Unde vreau sa ajung e ca am obser­vat ca majori­tatea oame­nilor pe care ii vad in jur raman blo­cati intr-una din fazele inter­me­di­are pro­ce­su­lui de adaptare la sit­u­ati­ile vietii, tragedii sau drame, uitan­du-si ast­fel telul, macerand in pro­pri­ile con­fuzii, con­stru­ind ca rampe de izbavire cer­curi vicioase de cir­cum­fer­inte diferite, mustind tox­i­c­i­tate ce aluneca in toate inter­ac­tiu­nile pe care le au. Aceas­ta tox­i­c­i­tate corozi­va, anchilozeaza emo­tion­al facand meta­mor­foza din omi­da in flu­ture aproape imposi­bi­la, fara inter­ven­tia exte­rioara a unei alte vari­etati de fac­tori, care cu putin noroc vor invinge rezis­ten­ta dez­volta­ta. Per­cep­tia asupra sufer­in­tei e subiec­ti­va, fiecare pas nece­si­ta o trans­for­mare inte­rioara exten­si­va acom­pa­ni­a­ta de exer­sarea unei elas­tic­i­tati emo­tionale, mereu fiind con­sti­en­ti ca mod­ul de adaptare deter­mi­na viitorul nos­tru emo­tion­al, no pres­sure!
Meri­ta numai men­tion­at ca unele accep­tari mod­uleaza, in gra­di­ente diferite, inten­si­tatea anu­mi­tor sit­u­atii, inchizan­du-le sau poten­tan­du-le. Cu alte cuvinte, e impor­tant ca ce accep­ti sa fie real si nu mit, sau o vari­anta total subiec­ti­va a real­i­tatii adi­ca per­cep­tii, deoarece accep­tand mituri vei inchide, par­tial sau total, usa asupra obiec­tiv­i­tatii, afectand intreg­ul mod­el pe care fiecare il con­stru­ieste despre ce e veridic, inhiband inter­ac­tiu­nile ulte­rioare cu realul, favorizand cresterea crengilor „nesana­toase” din copac­u­lui genealog­ic emo­tion­al.

Pare com­pli­cat. Pare nese­rios si zvan­tu­rat insa friv­o­li­tatea e si ea un pas intr-o oare­care direc­tie.

If you set your­self to it, you can live the same life, rich or poor. You can keep on with your books and your ideas. You just got to say to your­self, “I’m a free man in here” — he tapped his fore­head — “and you’re all right.”  —  George Orwell, Down and Out in Paris and Lon­don

L’enfer c’est les autres

all I do is awake tiredPre­cum un cub rubik de nere­zol­vat, real­i­tatea isi mis­ca umbrele pe reti­na-mi usor impre­sion­abi­la, insa nu pro­duc decat fas­ci­cule de neant care nu se lasa inter­pre­tate nici­cum. Toate raman un mis­ter absurd. O adunatu­ra de fotoni cu sens, infor­matie ordo­na­ta metic­u­los insa care redun­dant incearca sa-si imprime exis­ten­ta, lasand in urma ei doar cea­ta si con­fuzie.

Bule de gandire se sparg necon­tenit, oda­ta cu ele se pierd farame de cunos­tinte intan­gi­bil efe­mere si nereplic­a­bile. Uni­ca e doar poten­tial­i­tatea de a le ridi­ca spre con­stient insa nu si capac­i­tatea de a le cap­ta infor­ma­tia. Ramane straina de noi aceas­ta poten­tial­i­tate. Desi haot­ic acest dans, impri­ma nevoia de a obser­va rit­mic­i­tati. Ast­fel pre­dic­ti­ile spon­tane vor oferi momentele de inter­sec­tie cu bulele efe­mere si influx­ul de infor­matie din ele ar putea curge direct in con­sti­in­ta. Ar extir­pa can­ceroase pre­dis­poz­i­tii si-ar refor­ma maligne redun­dante.

Infir­mi­tatea pe care toti o avem la inceputul exis­ten­tei e inviz­ibi­la si de aceea e ubicuitar dece­la­bi­la. Prob­a­bil traiul in gudronul igno­ran­tei ofera izo­la­tia nece­sara oglinzilor ce-ar reflec­ta orbirea noas­tra, ast­fel toti sun­tem decer­e­brati insa atot­cunosca­tori si rem­i­nis­cen­tele unei ere ratio­nale sunt atat de reale pe cat dimen­si­unea ecran­u­lui de la tele­fon o per­mite. Ne lovim zi de zi de ziduri pe care le-am per­cepe doar daca usile per­cep­tiei noas­tre ar fi curate, insa maz­ga ce le intineaza incetineste flux­ul de lumi­na spre reti­na noas­tra atrofi­a­ta, cree­and ast­fel doar iluzii mist­ice si delir. Cei ce se debaraseaza de zidurile plumburii care opun rezista pen­e­trarii razelor ultra­fine ale sub­til­i­tatilor din texte in neguri descoperite, per­cep fisurile in con­ti­nu­i­tatea celor­lalti si pre­vestesc descom­punerea ce pe toti ne car­ac­ter­izeaza inain­tea thanato­su­lui. Debransarea de la real­i­tate nu face decat sa dizolve atat de ferm anga­jatele con­cepte despre aceas­ta lume recur­si­va si frag­i­la, nu ar face decat sa dezmem­breze sta­tu­ile pilon ale real­i­tatii tinute impre­una doar de con­gru­en­ta per­cep­ti­ilor ce picteaza anapo­da pe pelic­u­la organ­i­ca si devine real­i­tate. Repet­i­tiv­i­tatea e sin­gu­rul zeu pe lan­ga Haos ce da sens exis­ten­tei noas­tre. Fara repet­i­tiv­i­tate am fi arun­cati in deri­va per­pet­ua a cau­tarii de sine, un ego n-ar avea cand sa ia nastere, un sine nicio­da­ta gasit si nicio­da­ta anco­rat intr-o repeti­tie ce-ar da inceputul unei mem­o­rii si deci unei iden­ti­tati. Prob­a­bil aceas­ta con­sti­tu­ie „tea­ma nemuririi”, daca am fi in per­pet­ua mis­care nemurirea ar fi decat la un pas.

Soarele ce arde inaun­trul fiecaruia ar putea fi poten­tat daca fiecare si-ar lus­trui lupa ce-o folos­es­te la per­cep­tia real­i­tatii, arzand ast­fel igno­ran­ta, facand cu ea cum faceam cu fur­ni­cile cand eram copii.

Eulogy to redundance

40a7d4d3f6a005eb4245b2e1ac2f-postDoar atun­ci cand mor­tii se vor opri din visat, noi vii ne vom da sea­ma ca nu am trait nicio­da­ta. Pe masura ce real­i­tatea imi intra in neu­roni, pe masura ce ma incarc cu fiecare inspir si ma descarc cu fiecare expir, ma ancorez in moment, vibra­tia mea, can­tecul atom­ilor, urla la uni­son aceeasi melodie. E un can­tec cu ecouri, auzite in fiecare picatu­ra de univers ce ma incon­joara, insa noi, surzii, il igno­ram. Si asta doar pen­tru ca per­cep­tia lor o avem prin aparate, ecra­nati de stri­gat­ul ce ne-ar inun­da sim­turile.

Un bun pri­eten, pe care nu l-am cunos­cut nicio­da­ta, spunea, ce-ar fi daca intreg uni­ver­sul asta ar fi for­mat din­tr-un sin­gur elec­tron, si noi cand obser­vam elec­tron­ii, sa fie de fapt ace­lasi elec­tron care se mis­ca la o super-viteza prin toate dimen­si­u­nile, toate poten­tial­i­tatile, sa fie omniprezent. Cat de ele­gant n-ar fi ?

Dar cum prob­a­bil ochii nos­trii vad lumea asta col­orata doar alb-negru, si plen­i­tudinea calei­do­scop­u­lui cro­mat­ic sa ne fie de fapt inac­ce­si­bi­la organ­ic. Sun­tem lim­i­tati de prea incea­ta noas­tra evo­lu­tie organ­i­ca. Dar, desi mirif­ic de evazi­va, aceas­ta real­i­tate meri­ta urmari­ta, insa e doar o fuga dupa iluzii, o fuga in sper­an­ta ca intelegerea aces­tor fenomene va aduce dupa sine intelegerea din­tre noi, oamenii, carnea de tun a hao­su­lui uni­ver­sal. Din religie am invatat cum­va, ca sun­tem juca­tori la masa de sah a uni­ver­su­lui, insa prin pro­gre­se­le din ultimele sec­ole, am descoper­it ca sun­tem doar o mana de piese inar­mati cu liberul arbi­tru de-a ne stra­bate dru­mul pre­des­ti­nat. O schim­bare majo­ra de per­cep­tie. O schim­bare care e atat de rad­i­cala incat lup­ta pen­tru ter­i­to­riu e mai apri­ga decat ori­cand. O schim­bare ce-ar lar­gi atat de ingus­ta privire de ansam­blu  ce ne tot autoa­pre­ciem ca o avem.

Dar sa lasam si aceas­ta real­i­tate de-o parte. E irele­van­ta si ea, pen­tru ca in imen­si­tatea aces­tul joc haot­ic uni­ver­sal, reg­ulile sunt inex­is­tente, pen­tru ca nu poti sa ai reg­uli in haos. Si atun­ci tot ce con­teaza e cuvan­tul tau. De aceea mai intai a fost cuvan­tul. Pen­tru ca prin el, tot restul a fost posi­bil. Cuvin­tele sunt deci caramizile ce con­sti­tu­ie fun­da­tia real­i­tatii. Lim­ba­jul non-ver­bal e comun tutur­or vie­tu­itoarelor, si bac­teri­ile comu­ni­ca prin sem­nale elec­trice, insa cuvan­tul ordoneaza idei in struc­tura men­ta­la a altui om si il fac sa actioneze in con­for­mi­tate cu sen­sul ce-l dau.

Cea mai evi­den­ta si fun­da­men­ta­la parte a real­i­tatii, dar care genereaza intea­ga miri­a­da de meme si idei ce se perin­da prin sta­ti­ile radio ce-si proiecteaza sem­nalul pe pan­za real­i­tatii, cu aju­torul con­sti­in­tei noas­tre, fizio­log­ic si a aduna­turii de pamant si apa numi­ta creier, organ­ic. Acest golem nu face decat sa intreti­na aceas­ta super-struc­tura si sa-i per­mi­ta indeplinirea func­tiei. Noi sun­tem uni­ver­sul ce-si con­tem­pla exis­ten­ta. Ochii cu care ne uitam noi la real­i­tate sunt ochii cu care real­i­tatea se uita la noi si sun­tem toti unul si ace­lasi punct pe spi­rala nes­far­si­ta a evo­lu­tiei. Can’t be oth­ers ’till there’s one.

Tipatul de nastere al bebelusului, e un bocet

creation_bhajjushyam1Incerc sa-mi coag­ulez gan­durile, zi de zi, ca o mama­li­ga dne­sa si com­pacta, omoge­na si con­tin­ua, insa tot ce-mi iese e un ghive­ci plin de apa si de goluri, inomogen si plin de lap­susuri, fara o con­ti­nu­i­tate. In flacara unei luma­nari se dez­valuie un por­tal catre o alta exis­ten­ta. Infi­nite poten­tial­i­tati isi ard lan­turile si se desprind de aceas­ta buca­ta mate­ri­ala de fitil. Cor­pul meu e un fitil care se intre­tine din arderea aces­tor lan­turi ce, dizolvan­du-se vor elib­era focul ce va par­joli acest deja par­jolit pamant. Prob­a­bil ca flacara noas­tra inte­rioara se con­tem­pleaza privin­du-se in ochi, reflec­tati in lacrima gigan­tu­lui uni­ver­sal, haos care le naste si le nim­ices­te pe toate. Prin bunatatea hao­su­lui pri­mor­dial, flacara a fost uni­ta cu fitilul si din uni­unea celor doua s-a nascut dor­in­ta de a-l fau­ri pe gigan­tul uni­ver­sal, care dan­du-si sea­ma ca e doar un pig­ment de imag­i­natie din flacara fitilu­lui, a inceput sa plan­ga.

Privind o oglin­da intr-o oglin­da, uni­ver­sul se intinde la infinit si ori­zon­tul se extinde pana unde imag­i­na­tia-si poate alun­gi gan­durile, dimen­si­u­nile ce se nasc, posi­bil­i­tatile si para­lelele ce au atatea in comun dar nu se vor inter­sec­ta nicio­da­ta, sep­a­rate de un zid insur­montabil al iluzi­ilor optice. Cu alter­area mate­ri­ala a materiei, reusim sa ne uitam pe o gau­ra de cheie spre alte uni­ver­suri, sa le prin­dem vibra­tia, insa prinderea lor e ceea ce le elibereaza si ne pune intr-o fuga con­tin­ua dupa ele, ca fuga dupa un tren deja in mis­care, meni­ti esecu­lui, pro­gra­mati ast­fel de toc­mai legile fiz­ice ale aces­tui univers haot­ic. La fel cum alat­u­rarea aparent haot­i­ca a unor cuvinte te poar­ta pe dru­mul ima­te­r­i­al al neu­ro­trans­mi­ta­to­rilor, de la o buca­ta de neu­ron la alta, un traseu elec­tro-chim­ic ce te formeaza si reformeaza in ace­lasi timp.

Cu sig­u­ran­ta real­i­tatea vizuala e mai veche decat real­i­tatea ver­bala, cu alte cuvinte, evo­lu­tion­ist, am vazut mai devreme decat am vor­bit. Asa ca imag­i­na­tia tine de o dez­voltare vizuala accen­tu­a­ta, capac­i­tatea de a trans­mu­ta si redec­o­ra uzualul e o abil­i­tate mai pro­fund intipari­ta decat jocul de cuvinte, neo­cor­tex­ul a fost nevoit sa se dez­volte sa poa­ta inte­gra si cuvan­tul, si poate cu aceas­ta capac­i­tate, cand lan­turile ce inca­tusau vizualul au fost rupte de cuvant, imag­i­na­tia noas­tra a luat-o cu-ade­varat raz­na, deoarece n-am mai fost inchisi in cutia mintii noas­tre, am reusit sa intelegem ce se intam­pla in cui­ta celuilalt si deci o noua per­spec­ti­va s-a nascut, diferi­ta de a noas­tra, com­ple­tand viz­iunea asupra aces­tei lumi aparent finite. Insa de la cine venea acea voce, ini­tial con­sti­in­ta era un ecou al cuvin­telor noas­tre, repetand mecanic si intiparind cuvinte, insa mai apoi, si-a cap­atat pro­pria sa gandire si aran­jare de cuvinte, si cuvin­tele noas­tre au devenit ecou al con­sti­in­tei noas­tre.


 

SAID A BLADE OF GRASS by Kahlil Gibran

Said a blade of grass to an autumn leaf, “You make such a noise falling! You scat­ter all my win­ter dreams.”

Said the leaf indig­nant, “Low-born and low-dwelling! Song­less, peev­ish thing! You live not in the upper air and you can­not tell the sound of singing.”

Then the autumn leaf lay down upon the earth and slept. And when spring came she waked again — and she was a blade of grass.

And when it was autumn and her win­ter sleep was upon her, and above her through all the air the leaves were falling, she mut­tered to her­self, “O these autumn leaves! They make such noise! They scat­ter all my win­ter dreams.”


9caf161740be732e869697bc4c32-post

Un critic credul

Mehdi-Ghadyanloo-4Nu mi-as dori decat sa-mi lovesc inchei­e­turile cu un cio­can greu si cuie rug­i­nite. Sa ma tin­tu­i­esc pe zidul efe­mer al celor mai nesem­ni­fica­tive sim­boluri si sa fiu inter­pre­tat in mii de mod­uri, fiecare mai gre­sit decat pre­de­ce­sorul sau. Lumi­na cand se loveste de trupul meu viu devine umbra. Sunt apogeul unei exis­tente fara sens ce absoarbe si nim­ices­te pen­tru a exista. Tot ce-mi vine in minte este rezul­tat­ul unei alchimii prost inte­lese si fara de sens. Vapori de mer­cur si sulf imi umplu pla­manii negrii si imi meta­mor­fozeaza gan­durile intr-un peisaj roz si plin de posi­bil­i­tati. Am devenit un absurd si asta ma face sa-mi inte­leg tre­cu­tul si deci viitorul. Voi fi inte­les doar de cei cu sti­cla in mana dreap­ta si mana stan­ga ridi­ca­ta in semn de protest spre un cer infinit, bleste­mand norii ce necon­tenit se tran­sofr­ma din ele­fan­ti in testoase, intr-un cerc vicios infinit. Sunt parte din mis­carea mor­bi­da a lumii. Din adunatu­ra de organe ma preschimb in vierme apoi in mus­ca si tot asa urc in lan­tul trofic, rein­car­nan­du-ma la infinit, intregind si indestu­land stom­acele avide ale tutur­or. Mate­ria din care sunt alca­tu­it se recileaza. De ce n-ar face asta si ener­gia sto­ca­ta in madu­larele astea putrezite, ast­fel din­tr-o dor­in­ta per­ver­sa ia nastere gan­dul ca, ener­gia sa fie eter­na si sa-si reia exis­ten­ta intr-o noua real­i­tate tran­sce­den­ta­la, ast­fel in func­tie de com­por­ta­men­tul unei bucati de carne supusa influ­entelor unui mediu fast sau nefast, voi merge spre o eter­ni­tate cu pene sau cu smoala. Absurd, in era cin­is­mu­lui si a real­is­mu­lui nihilizat, s-ar sparge si sfar­ma pris­ma prin care bucati de lut devin extazi­ate de gan­durile unui peleri­naj prin vid, impopo­to­nati cu penaj arti­fi­cia­lo-fic­tiv pur­tat etern pe umeri ima­te­ri­ali, defi­land sfida­tor spre o alta dimen­si­une.

Vis­cer­al­i­tatea impotri­va aces­tor fal­suri medievale nu vine decat din dor­in­ta de a trece cat mai repede peste ele si, oda­ta dovedi­ta fal­si­tatea si inutil­i­tatea lor, se va naste dor­in­ta de a pune ceva cu-ade­varat real in locul pe care aces­tea il ocu­pa pline de fal­sa aparte­nen­ta. La fel cum intr-un drum ini­ti­at­ic nu ti se poate expli­ca final­i­tatea, tu tre­buie sa ajun­gi la con­cluzi­ile finale prin pro­pri­ile tare put­eri sau daca nu ajun­gi la ele sa rat­aces­ti etern prin padurile fara de sfar­sit ale intunecat­u­lui incon­stient; ideea ca o zei­tate unde­va aco­lo din­co­lo de noi are gri­ja noas­tra e la fel de absur­da ca si ideea ca vom merge pe uni­corni in dru­mul spre rai. Nece­si­tatea unei noi stari de con­sti­in­ta n-a fost nicio­da­ta mai apasatoare. Dar pen­tru ca lumea aceas­ta e un labirint intr-o pestera plina de oglinzi diforme, ce reflec­ta con­tor­sion­at si inverseaza imag­inea aceluiasi EU, vom reusi doar sa ne adancim in vis­cerele imag­i­naru­lui. Trist e ca vom descoperi acel EU pe care-l reflec­ta oglinzile doar cand vom fi atat de departe de orice urma de intoarcere la real­i­tate si, atun­ci si doar atun­ci, vom pri­mi inspi­ra­tia sa ne intoarcem inaun­trul nos­tru pen­tru a intelege lumea pe care atat de sar­guin­ciosi am par­jolit-o.

Nici o idee, ori­cat de sem­ni­fica­ti­va si de trans­for­ma­toare ar fi, nu va fi prim­i­ta de inter­locu­tori decat daca vor sti ca a ven­it din stra­fun­dul izvoru­lui lor inte­ri­or. Dar acel izvor e otrav­it inca de la nastere; toa­ta via­ta ce-o traim si-o pre­tu­im, privi­ta prin pris­ma ideilor din acel izvor, nu fac decat sa trans­forme sufer­in­ta si inutil­i­tatea in dia­mante si neste­m­ate care impodobesc un peisaj sear­bad si lugubru. Dar nu-i nevoie decat peripetia unui drum inceput intr-o padure oare­care, o gura de apa din­tr-un loc oare­care si natu­ra se rev­e­leaza in toa­ta fru­musetea ei si te invi­ta s-o privesti si s-o con­tem­plezi, ast­fel destain­uin­du-si mis­terele ea devine tem­plul etern si mirac­u­los sub cupo­la caruia toti nada­j­duim si prea puti­ni obser­vam. Peisajul sear­bad se trans­for­ma si cap­a­ta culori vii ce trezesc si incan­ta ochii larg deschisi dar ince­tosati, flu­id­i­tatea dizol­va lenti­la aceea de miop prin care lumea-i o iluzie opti­ca.

In fine, nu vreau decat sa gas­esc fran­turile de trans­par­ent ale aces­tei exis­tente de alabas­tru, fran­turi prin care lumi­na-si face timid apari­tia si-si dez­valuie ata­tor de puti­ni ochi exis­ten­ta.

Ca de obi­cei, finalul nu-i al meu :

(…) Dar mur­mu­rul, acord eternizat,
Neinc­etat marirea ta o plinge;
Si-ntreg­ul tau tre­cut, piet­ri­fi­cat,
In unda potoli­ta se ras­fringe.   Riul — de Ion Bar­bu

9caf161740be732e869697bc4c32-post

Naivitatea tanarului lup

ryanmcarthur7Sa pre­supunem ca sunt la fel de smintit ca si gan­dac­ul de bale­gar ce crede ca el invarte intreg paman­tul rasucind un bot de rahat, pre­cum un Sisif, inlan­tu­it de pro­pri­ul Ego, luand asupra lui titan­i­ca munca de-a invar­ti manivela ciclurilor cos­mice. (Ce ramane din Sisif fara acea pia­tra?, o intre­bare pen­tru alta data.)

Poate de aceea la fiecare postare ma simt aseme­nea unui Cio­ran, in cautarea cuvan­tu­lui rar, sau a unei inver­si­u­ni sau metafore care sa exte­ri­or­izeze cu acu­ratete inex­prima­bilul. Poate de aceea imi e atat de greu sa imi expun gan­durile in postari si sa le for­mulez intel­igi­bil, intr-un mod con­stant. Dege­a­ba pas­esc pe cuvinte ca pe mine antiper­son­ale si m-astept ca dupa ce in urma mea las un camp dezolant, altii sa-l numeas­ca calea spre Ade­var. Prin ochii de sti­cla auzi ca : dru­mul spre nicaieri se obser­va prin cea­ta groasa a trairii in deziluzii, doar atun­ci cand din­tr-un motiv sau altul, pasii tai ii observi obiec­tiv. Adi­ca incepi sa masori rit­mic­i­tatea uni­ver­su­lui incepand cu cea a res­pi­rati­ilor si batai­lor inimii, con­sti­en­tizezi ca ener­gia cu greu acu­mu­la­ta se risipeste aler­gand fre­net­ic spre o pra­pastie sau tain­du-ti cu pasi­une vio­len­ta cra­ca de sub picioare, in tot acest timp avand ochii pironi­ti asupra unei imag­i­ni care curge pre­cum cea­surile lui Dali si se descom­pune pre­cum portre­tul lui Dori­an Gray, fiind cu neinc­etare priv­it de catre gloate ce se asea­mana izbitor cu pic­turile lui Goya.

Din cate am auz­it eu, ochii mei de sti­cla au in jur un aba­jur si prin acest fil­tru vad cum via­ta asta trece pre­cum norii si fur­tu­na vara. Pana apu­ci sa te prinzi de ce si de cum, ploa­ia a tre­cut deja, soarele te-a si uscat si nu-ti ramne decat o vaga impre­sie, nicide­cum o cer­ti­tune, c-a plouat. Daca-s sti cum, as dis­ti­la cunos­tin­tele lumii si le-as trans­for­ma intr-o pasti­la pe care s-o dau tutur­or diminea­ta inainte de masa. Asa am evolua si noi spre nean­tul nemar­ginit. Dar prob­a­bil ca Ade­varul e ascuns unde­va in nori. Asa ca daca i-am prinde si i-am usca, i-am taia fin cu o lama si i-am trage pe nas, Ade­varul s-ar lovi direct de neu­ronii nos­trii si prin supra-doza ei s-ar trezi uni­form din starea de letargie la o con­sti­in­ta supe­rioara si inefa­bil evolu­a­ta, trans­for­mand buca­ta aceas­ta iner­ta de lut, prin lovi­turi repetate, intr-un clopot ce-ar rasuna adanc in vaz­duhurile inte­rioare neex­plo­rate si-ar exte­ri­or­iza infe­ri­or­i­tatile noas­tre, arzan­du-le pre­cum focul iadu­lui la lumi­na par­adisu­lui. Ecourile star­nite din acel epi­cen­tru ar zgudui si dara­ma inrada­ci­nate si otrav­i­toare par­a­digme. Crezan­du-ne in par­adis, am inchide ochii, si daca am inc­eta sa vedem exis­ten­ta cu ochii alto­ra si am incepe s-o obser­vam cu ochii nos­trii, ne-am trezi deza­m­ag­i­ti in pestera lui Pla­ton.

Dar destul despre Ade­var si alte notiu­ni atat de abstracte incat un tablou de Pol­lock ar pali rusi­nat de nesem­ni­fica­tiv­i­tate si sim­pli­tate. Realul e unul si anco­rat in el sun­tem cu totii, chiar daca traiul in imag­i­nar este prefer­at.

Prob­a­bil eu am impre­sia ca ma joc cu con­cepte atat de avansate incat doar o mana de oameni m-ar putea intelege, dar in real­i­tate de fapt, com­plex­i­tatea gan­durilor expri­mate aici sa fie com­pa­ra­bile cu plugul de lemn tras de boi, si eu sunt unul din cei inhamati la jug. Oricum, ferice e doar cel ce nu-si cunoaste con­di­tia si accep­ta un drum care nu-i al lui dar duce cu sig­u­ran­ta catre o chirie in pamant si un loc in cer. De ce sa trans­for­mi san­turile facute de plug in cir­cum­vo­lu­tiu­ni, cand doar una din cele doua iti asigu­ra ultim­ul iPhone. Evi­dent ca jocul de-a cuvin­tele n-are sa-ti umple altce­va decat vocab­u­larul, dar nu tre­buie sa te dai batut, chiar daca batut vei fi destul de gur­manzii cu privir­ile ince­tosate de la vin cu busuioc si alte del­i­catese cani­bal­ice.

Dar aces­ta nu sunt eu. Aces­tea sunt doar gan­durile mele. E o dis­o­nan­ta cog­ni­ti­va la mijloc. Dege­a­ba incerc sa ofer defin­i­tii pre­cum pro­fe­sorii, m-as ador­mi in cur­sul ple­doariei ce mi-ar deveni epitaf. Cu sig­u­ran­ta nu sunt primul care-si arun­ca gan­durile pre­cum un cartof pra­jit luat prea repede in mana, cine-l prinde se-alege cu o arsura chim­i­ca si-o cica­trice pe ecto­plas­ma aia dubioasa numi­ta de unii via­ta. Ma simt cvasiferic­it ca pot sa-mi plimb mintea prin transee sap­ate in catra­nurile exis­ten­tei si desi prea des ma incal­cesc in sar­ma ghim­pa­ta ce gran­i­tu­ieste mai stiu eu ce hotare, stiu ca stand aco­lo desco­par tot tim­pul din lume com­pri­mat intr-o picatu­ra de roua, desco­par ca o frun­za veste­ji­ta de nuc are mai mul­ta via­ta in ea decat o buca­ta iner­ta de lut ani­ma­ta de impul­sul de-a urca dealuri cu bolo­vani in spate si golo­gani in strai­ta.

Cum m-am obis­nu­it, finalul nu e al meu deoarece, in aces­te ver­suri e dis­ti­lat cu maestrie acel ceva care mie-mi scapa cu desavar­sire.

Sufer­in­ta poate fi întuner­ic, taci­une în ini­ma,
pe frun­ti albas­tru ger,
pe coap­sa ea poate fi pecete arsa cu fier,
în bul­gare de tarâ­na
o lacrima sau sâm­bu­re de cer.” L. Bla­ga – Lau­da sufer­in­tei1391496_10151892227822492_1544967847_n