edituraaion.ro

I am still try­ing to find out why the god that doesen’t exist put me on earth.

Au sa mi se umezeasca si mie ochii oare cand, batran fiind, voi vorbi despre toate cele care le-am facut cand eram tanar. Ce detalii am sa-mi aduc aminte?, care zile au sa-mi ramana oare in minte?, cum selec­tam ce ramane?

Cred ca cel mai ciu­dat sen­ti­ment este acela ca, atunci cand iti iei ramas bun de la cineva, pe care simti ca nu o sa-l mai vezi nicio­data, cum iti iei ramas bun de la acea persoana?

Nu inceteaza sa ma uimeasca com­plex­i­tatea in care ne invar­tim con­stant. N-am sa incep sa vorbesc despre ea, sin­cer nici n-as sti cum in acest moment. Dar merita men­tion­ata ca fiind atat de frumoasa.

Mi-as dori ca in liceu sau can­dva in viata, un pro­fe­sor sau cineva cu autori­tate sa-mi fi spus ca in viata voi face foarte multe gre­seli si ca … la un moment dat am de ales, sa accept ce am ales si sa merg mai departe sau sa stau nopti intregi si sa ma gan­desc “ce-ar fi fost daca”. Dar lec­tia asta o inveti sin­gur si nimeni nu-ti spune ca, in viata asta, dintr-un lung sir de alegeri, ti le amintesti doar pe cele gresite.

De ce ne agatam de gre­seli cu atata dis­per­are. Ne definesc ele oare?, sunt ele defin­i­torii pen­tru altceva decat fap­tul ca atunci cand alegem sun­tem cu gan­dul in alta parte? La viitor sau la tre­cut. Cine stie. Oricum majori­tatea tim­pu­lui nu alegem con­sti­enti si apoi ne miram cum am ajuns unde sun­tem. Dar asta ar insemna ca ne petre­cem viata intr-o “coma sociala”, in soci­etate sun­tem per­fect func­tion­ali dar sun­tem in coma. Cred ca e o stare omniprezenta. Ce ne rez­erva viitorul oare? Sunt asa de curios si simt deja o nos­tal­gie pen­tru lucrurile care se petrec in jurul meu. Imi inchipui viitorul cum Jules Verne si-l inchipuia. Viitorul pe care il scria atat de fru­mos in puseurile de clar­i­tate, cand nu mai avea hasis. Un viitor pe care ti-l inchipui dar pe care n-o sa-l vezi nicio­data. E un set de emotii foarte intortochiate.

Omul viitoru­lui este un zom­bie. Indopati cu sta­bi­liza­tori emo­tion­ali, fast-food, nascuti conec­tati la inter­net si logati la o viata vir­tu­ala, till’ death. Orase intregi goale si strazi pustii. Blocuri de sute de etaje cu aparta­mente de 15 mp. Hai, gata. E arhi­fu­mata distopia asta.

E o lipsa totala de iubire in occi­dent. Asta e con­cluzia med­i­tatiei mele si dupa cat­eva zile de privit lumea din jur prin aceasta noua per­spec­tiva, toate incep sa aiba sens si sa se explice de la sine. E un exces finan­ciar si o lipsa cron­ica de dragoste fata de orice, ma rog, excep­tie e iubirea fata de bani.  Si unde iubire nu e, e doar ura. Ura e un sen­ti­ment destul de toxic si ultra-molipsitor. Ce e fru­mos la ura e ca isi corodeaza recip­i­en­tul. Ast­fel il poti recunoaste.

Incep sa ma bucur ca sunt dintr-o tara de lumea a 5-a unde inca acasa te asteapta o masa calda facuta cu multa dragoste, din cand in cand vezi niste ochi fru­mosi ce lucesc cand iti vorbesc, mai tot tim­pul oameni care chiar te asculta si care, chiar daca nu tot tim­pul, te mai suna sa te intrebe daca mai rezisti si iti spun o vorba buna fara sa astepte ceva in schimb.

Cand incepi sa aduni ca un hap­san incepe sa iti fie frica. Sa nu iti ia foc casa, sa nu iti fure masina, sa nu te lase nev­asta si sa-ti ia copii, sa nu te ia bolile in prim­ire etc.

And we all know that “Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suf­fer­ing.” and, “Named must your fear be before ban­ish it you can.” You gotta love that lit­tle green skinned pott smok­ing hippie.

Cand simti un gol inaun­trul tau si nu gas­esti cum sa-l umpli ai impre­sia ca masina ta il va umple, casa, cainele, job-ul platit cu 6 cifre, copii, dar dupa tot acest traseu afli ca esti la fel de gol si la fel de sin­gur, prob­lema e ca esti batran si uscat si nu mai ai ce sa faci decat sa iti accepti gre­selile, daca poti…

Ce usor tre­buie sa fie sa ii vinzi ceva unui om care are impre­sia ca sal­varea lui va veni doar daca va cumpara cine stie ce prostie de pro­dus, ca asta il va face un om intreg, un om func­tional. In fine, e arhi­fu­mata distopia asta…

Divaghez printre golurile de aer.

Cred ca in viata tre­cuta am fost pescarus.

Life is like being on crack. And not the good kind.

Do not show how crazy you are.

Love will tear us apart.

Au tre­cut deja 3 ani. Am uitat si imi pare rau. Unele zile nu se uita nicio­data. Poate ca nici nu trebuie.Ma tot gan­desc cum sa pun in con­text acest blog. Desi as fi vrut sa fie altceva decat ce este, s-a trans­for­mat in jur­nalul de psi­hoter­apie al unui copil cu respon­s­abil­i­tati de adult. Am mai spus asta de cat­eva ori. Nu incetez sa imi cer scuze pen­tru con­fuzia cre­ata. Poate ca une­ori mi-as fi dorit sa fac o recen­zie la o carte faina pe care am citit-o. Dar nu vad sen­sul. Daca iti place sa citesti…citesti. Daca nu. Nu. N-o sa te convinga un copil care nici nu-si vede var­furile degetelor de ceata care ii acopera ochii, sa iei in mana o carte si sa o citesti.In fine.

Cred ca e mai ieftin sa scrii decat sa mergi la ter­apie. Din con­fort asta e ter­apia mea. Cum am mai spus, scriu ca sa ma descarc nu ca sa fiu citit. Insa ma bucura ca oamenii mai citesc ce postez. Prob­a­bil ca ar fi fost mai fain daca as fi imbra­cat intr-o alta haina ce scriu. Next time.

Poate ca intr-o zi…cand va fi soare si culo­rile vor fi vii…si zam­bete vor zburda peste campii de flori si pajisti verzi, la fel ca oile, dar fara margelele alea maro care raman in urma, poate ca atunci…dar nu e o perioada fix­ata. Poate fi maine sau peste 20 de ani. Nu stiu de ce sau de cine depinde, sau daca depinde de ceva/cineva. Si nici nu cred ca e un intre­ru­pa­tor care tot uit sa-l por­nesc dimineata.

It’s not like a happy face, is more like a happy mask. Andrei faces cri­sis. It’s like I’m run­ning out of faces to change.

De cele mai multe ori vorbesc doar ca sa nu tac. Nu-mi plac momentele de tacere incon­fort­a­bila. Dar mai nou a inc­etat sa-mi pese. Tac la nes­far­sit daca e nevoie. Si cu cat ma afund mai tare in mintea mea, cu atat ma simt mai con­fort­a­bil. Si cu cat dis­cut cu mine mai mult cu-atat dis­pare mai usor incor­darea aceea. Inainte cred ca vor­beam toc­mai pen­tru a nu sta cu mintea mea. Si acum o mai ia razna din cand in cand, dar nu asa de des. Stiu ca suna ciu­dat dar e destul de difi­cil sa inveti sa traiesti cu tine insuti. E ca si cum ai sta cu un coleg de cam­era care nu asculta nicio­data, face miz­erie si se asteapta ca tu sa faci curat, sparge gea­muri si spune ca tu esti de vina. Din evi­dente con­sid­er­ente il inec cu alcool din cand in cand pe copilul acesta tare dubash. Atunci pot sa adorm lin­is­tit. Devine insa difi­cil sa adorm cand el ramane treaz. Cum ziceam. O prob­lema. Tare mi-as dori sa invat cum sa ii dau spatiul lui, ca si el sa-mi dea spatiul meu, sa coabitam in acest mult prea stramt spatiu de carne si oase. Dar stii bine ca viata nu e asa, cir­cul din cap con­tinua fara oboseala.

Inchid ochii si vad mon­u­mente mega­litice care imi dau energie, mon­u­mente cu sem­ni­fi­catii demult apuse. Imi trans­mit ener­gia canal­izata in pamant, ea curge prin mine ca si curen­tul prin firele de cupru. Sunt o bucata de cupru nu prea mare, cu un cra­niu de cristal. Imi simt spir­i­tul incar­cat si nu stiu cum sa-l descarc. E foarte intere­sant sa te simti usor ca o briza cand te vezi o bucata masiva de cupru cu cra­niu de cristal. Cand metodic cand dezor­do­nat demon­tez fiecare idee gre­sita din mintea mea. O inlocui­esc cu vid. Poate de aceea imi scapa ideile, sunt gauri in mijlocul lor, poate de aceea ma blochez une­ori si nu stiu ce fir sa apuc. Con­ver­sa­tia desi e flu­ida, curge in unghi­uri drepte. Pare o dis­cutie din topor. Ca si tex­tele ce ma screm sa le deb­itez, doar pen­tru a-mi oferi spatiu sa respir. Cred ca mai este mult de lucru pana sa ajung sa merg drept in dis­cutie. Cred ca toti avem lacune, mari mici, dar unii din noi cau­tam sa le umplem. Prac­tic, unora din noi nu le este frica sa-si mur­dar­easca mainile si sa-si asume respon­s­abil­i­tatea lor.

Divaghez. Acum inte­leg de ce. Golurile…

Asa ca atunci cand dau impre­sia ca sar de la un subiect la altul, nu fac altceva decat sa apuc alt subiect pen­tru finalul celui din urma a fost sters. Din evi­dente con­sid­er­ente. This is how I rorr!…This is how I rorr!…This is what i Like!!!

Ce faceti voi acolo?!?!, ne jucam de-a doc­torul si preotul.

Nascut sa fac prostii si sa incurc firele. Ca o pisica. Atata ca nu-mi plac pisi­cile. So…ok. Vid.

Un sem­i­neu negru imi incalzeste spir­i­tul. Fumul curge fin catre horn. Afara e frig. Nu ninge inca. Desi ar fi fost fain. O terasa de sti­cla imi lasa ochii sa se plimbe pe priv­elis­tea de nedescris. Faina adica. Nu e groapa de gunoi sau ceva de genul. Desi…de sus de aici, tot ce e jos pare o groapa de gunoi. Atata ca exista dusuri ca sa nu puta.

Am sa inchei cu un citat de N. Stanescu…

“Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte
despre sine insusi. Bunaoara, eu ma con­sider pe
mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta
une­ori oamenii sunt in aparenta schim­bat­ori sau au
umori diferite.
De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre
tine insuti.”

In unele zile.

Imi vine sa scuip cand merg pe strada. De la scarba. Ma incon­joara, ma cuprinde, ma simt infec­tat si vreau sa excret cumva acea sen­za­tie. Dar inghit in sec. Toata ura aceea simt cum imi face inima sa imi bata mai put­er­nic, mai haotic. Imi ridica pul­sul. Iritarea in loc sa se dimin­ueze este accen­tu­ata. Incerc sa ma plimb neu­tru sa pot sa vad doar car­i­ca­turi in loc de oameni, vad in mul­time doar reprezen­tari ale lui Goya. Poate e amuzant. Poate e infricosator. Daca un obser­va­tor fin ar putea sa extraga si sa dis­tileze sen­ti­mentele ce plutesc dea­supra acelei gloate. Ar iesi o capodopera.

In alte zile.

Epi­fanie. Un tablou psi­hedelic mi se des­fa­soara in fata ochilor. Con­traste vio­lente imbra­cate intr-o lumina difuza. Sclipiri foarte put­er­nice, ca niste bli­turi, mi se declanseaza din cand in cand in ochi. Ii inchid, poate asa va dis­parea imag­inea. Dar nu. Ea devine mai intensa. Un miros intepa­tor de par­fum ieftin, tran­spi­ratie si bau­tura imi umplu nar­ile. Acum, tot cor­pul simte ceea ce vad. Ii dau dru­mul. Ma cuprinde o relaxare pro­funda si o impacare cu con­di­tia mea umana. Sunt fericit si spir­i­tul imi zambeste, eu ii zambesc inapoi si ma las prada tabloului suprareal­ist. Am con­sti­en­ti­zat ca a fi un om matur inseamna a vedea ade­varul cu ochii tai dar sa nu spui nimic nimanui, despre nimic din ce vezi, ce simti, ce ai ajuns sa exper­i­mentezi. In cel mai bun caz vei fi ridi­culizat, in cel mai rau caz ti se pune o camasa fru­moasa, alba, ce se leaga la spate. Sunt sigur ca sunt atatea povesti in spatele unori ochi negri, albas­trii sau verzui. Fiecare are tabloul sau pe care il traieste si retraieste. Unii avem parte doar de un sin­gur tablou si ramanem sa ne gandim la el toata viata. Anal­izand si revizuind ficare milimetru din el. Altii cauta aceste epi­fanii, hai sa le spun cum imi place, momente de clar­i­tate. Cred ca acesta este momen­tul in care iti dai seama ca exista mai mult decat cele cinci sim­turi fun­da­men­tale. Lim­i­tate si inrada­ci­nate in fizic. Cred ca odata ce ai tre­cut un prag de genul nu poti sa mergi inapoi la viata de zi cu zi. Si daca mergi, esti doar un fricos.

Aproape tot timpul.

Sunt fiul lui Dionys. Am sa va spun de ce. Nu am inte­les pana acum cum merge lumea. Ma simt ca Neb­unul de pe cartea de Tarot. Lampa nu-mi lumineaza decat dru­mul din fata ochilor. Nu stiu unde voi ajunge, stiu doar ca lumea va fi intoarsa cu capu in jos…poate vor fi impli­cate si un tunel sau un pod. La fel ca in Alice. Mistic. Cu sig­u­ranta nu voi avea nici o pisica ran­jind care sa-mi dea o ghic­i­toare ca sa ies din nisipurile mis­ca­toare ale aces­tei lumi. Pre­sarate la tot pasul, might I add. Ghic­i­to­rile vreau sa zic. Si nisipurile, de ce nu. Dionys. Am uitat de el. Un rebel razvratit cum ar zice geni­ile aces­tei vremi stralu­cinde.  Sub-genii, sa-l citez pe un om fain. Patratele. Squares etc. Eter­nul ametit care vede lumea cum altii nu o vad. Dru­mul lui ini­ti­atic nu va incepe decat atunci cand nu se mai intreba de ce el vede lumea in acest fel si restul nu. Nimeni nu-i spune cum sa ajunga acolo, de aceea se pierde de atatea ori pe atatea alte cai. Asta si ca …

Aproape nicio­data.

Sobri­etatea nu este punc­tul meu forte. Poate toc­mai pen­tru ca vad ata­tia oameni sobri in jurul meu care se aven­tureaza dupa atatea lucruri, titluri, pro­movari, obiecte, datorii, cred­ite, fam­i­lie, viata imper­fecta spre care toti ne taram pe branci. Toti vrem sa o traim. Daca asta nu e calea, evi­dent ar fi ca opusul sa fie alter­na­tiva buna. Opusu­lui i se rup hamurile foarte rapid, neim­blanzit fiind atunci cand ratiunea iti este ador­mita. Alter­na­tivele sunt alter­na­tive pen­tru ca lumea nu le ia in con­sid­er­are tot tim­pul. Dar ce s-ar intam­pla daca alter­na­tivele ar deveni calea. Hip­pies would happen!…smelly wier­dos. Pot smok­ing smelly wier­dos. Ok, this is not the best debate with myself. I’ve had worse. Nev­er­more.

O con­cluzie fara sens ar rezuma…

Metoda cel mai des apli­cata este cea cu cel mai mic con­sum de energie si deci cele mai mici rezul­tate. Dar da rezul­tate. Cred ca face un fel de jedi-mind trick with your brain. E asa de multe infor­matii si cei mai multi fac o supa din ele si eat it all up, fara sa trieze. Fara triaj…well.

Poti sa go old school. Back to the basics. Pre-Socrate, Socrate, Pla­ton, Aris­to­tel. Futil. Toti ne gasim dru­mul la un moment dat. Fie el din Socrate, Coelho, stir­ile de la ora 5 de la pro-Tv, pred­ica de duminica. Dar de ce cand acu­mulezi, nu vezi decat cat de nesem­ni­fica­tiva este incer­carea ta de a intelege acest fasci­nant mis­ter. Toti sun­tem un Faust. Pier­duti pe dru­mul evident.

In the end, you are exactly–what you are.

Put on a wig with a mil­lion curls,

put the high­est heeled boots on your feet,

yet you remain in the end just what you are. – Mephistophe­les, Faust.

De cele mai multe ori ma simt ca un orb care citeste braille pe o bucata de smirghel.

Film noir. Atat ajunge ca sa explic aceasta perioada ce-o exper­i­mentez. Dar fara eroina aceea imbibata in negru pana in maduva oaselor, fara smart-talk sau daca e prezenta e doar talk and so so very lit­tle smart, usu­aly, but not always. Fara o pelic­ula monocroma. Fara cadre lumi­nate de neon sau de becul lui Edi­son. Fara multe, doar incon­ju­rat si impreg­nat de mix­tura aceea de chim­i­cale ce ti-o elibereaza creierul cand vezi un film de genul. Unii le numesc sen­ti­mente sau ceva ase­m­ana­tor, altii…nu stiu cum le zic altii. Si mai e mereu acea voce ener­vanta, acel dia­log intern, monolog sau cum ii zice, care nareaza totul pen­tru mine, in timp ce se petrece. Acel zgo­mot care ma face sa con­sti­en­tizez ca tot ce se des­fa­soara e real, nu e doar un vis pe celu­loid de cea mai proasta calitate.

Este o expre­sie pe care n-o inte­leg, cand auzi ca se spune “esti ca o ceapa, ai multe straturi”…asta inseamna ca pe masura ce descoperi stra­turile plangi din ce in ce mai mult ?!?

Sur­priza vine de unde te astepti mai putin. De aceea e sur­priza, evi­dent, sau cand nu te astepti sa vina…ma rog, derivatii de la ace­lasi lucru. Imi place sa fiu sur­prins. Sa ma las dus de val. Sa imi pun firul acolo la vedere cand stiu ca el este vazut, alt­fel nu.

Stii cum ar fi piesa asta mai fru­moasa, daca ar avea o dru­jba in ea …

Expre­siv­i­tate, la asta se reduce totul azi. Esti expre­siv ai val­oare, nu esti…te pierzi in mare. Si ce face un om expresiv?

Posi­bil­i­tatea de a te juca cu con­cepte vari­ate te face atat de fru­mos, atat de diferit si sclip­i­tor, esti imposi­bil de nevazut sau de nere­cunos­cut din masa de oameni. Cum faci asta, sim­plu. Citind, dedicandu-te unui echili­bru care pre­supune o pro­por­tie de citit si o pro­por­tie de apli­cat ce citesti. Ideal. Unic. Dezarmant.

Esti per­fect atunci cand esti intangibil…si nimic mai mult. Cand devii tan­gi­bil, devii comun si supus legilor dez­com­punerii. Un muri­tor de rand adica.

Stii, e amuzant si fasci­nant cum unii din noi au inde­m­anarea si iscus­inta sa isi stre­coare mana exact acolo unde tre­buie sa faca sa vibreze acea coarda care antre­neaza toata exis­tenta prin vibra­tia ei. Toata fiinta ta este inro­bita in acel moment. Esti ca papusa unui ven­triloc, urci si cobori dupa cum ti se ordona, plangi razi esti cap­ti­vat total si nu scapi nici atunci cand menghina si-a slabit stran­soarea. Cred ca e sed­u­ca­toare aceasta put­ere. De aceea vezi acele femme fat­tale in orice film noir, si nu numai. In ace­lasi timp e dia­bol­ica aceasta put­ere. De ce zic asta, pen­tru ca nu e nat­ural ca cineva sa aiba atat de multa put­ere asupra unei alte fiinte. Si totusi, exista atat de multi care se lasa inro­biti, poate toc­mai pen­tru ca nu isi dau seama ca acea coarda o avem toti si tre­buie sa o pro­te­jam si sa o edu­cam. Naiv­i­tatea si lipsa de expe­ri­enta  te fac sa iti tii coarda la vedere. Nu-i nevoie de o mana prea iscusita sa iti faca acea coarda sa vibreze. Expe­ri­enta educa; cum sa te fer­esti de mainile iscusite si sa devii si tu inde­m­a­natic la jocul acesta. Pen­tru ca e un joc, hommo ludens sun­tem de cand ne nastem pana ne dam ultima suflare, cand expi­ram acel aer rezid­ual, care ia cu el si coarda pe care am antrenat-o atat de multa vreme. Poate aceasta este man­i­festarea div­in­u­lui in noi. Maini rafi­nate ne pot face sa radem sa plangem sa ne indragos­tim sa uram sa mergem pana in an 9-lea cer sau sa cadem pana in ultimul cerc al iadu­lui si sa-l intamp­inam pe Dante, si el un ager manip­u­la­tor de corzi, si uite asa con­cluzionez ca aceasta bucata de pamant este doar o cutie de rezo­nanta pen­tru acea coarda fru­moasa care vibreaza in noi de fiecare data cand este ciupita. Cu cat mai inde­m­a­nat­ica mana cu-atat mai sub­lima este manifestarea.

Ce se intam­pla oare daca acea coarda se rupe?…

Va las cu o poezioara:

De cite ori imi simt putrezaci­unea
in care sufle­tul mi-ai rasa­dit,
eu, Doamne, nu-ti con­test intelep­ci­unea,
da-mi zic c-a sasea zi ai obosit. – (M. Isanos)

Diferit de la o zi la alta ca si diferenta de la un anotimp la altul. De cele mai multe ori con­fuz, dar totusi sigur pe ce fac. Avand mereu con­sti­inta impacata ca fac ceea ce e corect. Corect se defineste in fiecare moment, deoarece fiind un con­cept subiec­tiv, e la fel ca apa. Difera de con­sti­inta in care este plasat.

Am obser­vat ca divaghez de la subiect. Foarte des chiar. Dar asta e pen­tru ca vreau sa dau infor­matii cat de multe si fac paran­teze in paran­teze in paranteze…tot asa pana pierd sirul. Observ ca toti facem asta. Am sa incerc sa spun propoz­i­tii sim­ple si scurte. Ast­fel toate vor fi bune. Sau sa nu mai vorbesc deloc. Extremele func­tioneaza de min­une. De obi­cei. Sau din obicei.

Gen­er­a­torul de idei tre­buie pansat. Am obser­vat ca e defect. Crunta ipostaza cand tre­buie sa il pui in func­tiune zi de zi. Oricum, asa ma simt mai aproape de semenii mei. Si totusi nu de toti. Unii ma fac sa observ ca el e defect. Asa ca zambesc si tac. Nimeni nu banueste nimic daca nu le dai ceva de banuit. Cred ca era defect de foarte multa vreme dar nu l-am uti­lizat prea des. Asa ca rug­ina ce-a prins-o denota vechimea prob­le­mei. Stiu ca e rug­init ca scar­taie ingroz­i­tor si seara, dupa o uti­lizare intensa fier pe fier, ma doare capul rau de tot. As vrea sa il schimb da, nu-s in X-files.

Dem­ocrit a fost pro­mo­torul ateis­mu­lui. Cui ii pasa?

Un apus de soare calmeaza si cele mai agi­tate minti. Va invit sa con­tem­plati. Dar nu prea mult ca duce la dureri de cap. Si nu de-alta dar devine frus­trant si se pare ca daca faci conex­i­unea ca gandit=durere, nu-i de bine. Pen­tru tine. Ca pen­tru altii e ok.

Ma rog, putina radacina de arbore alb japonez, ceva praf din corn de mis­tret si ceva lacrimi de la un flu­ture cap-de-viu am inte­les ca reme­di­aza prob­lemele de gandire. Adica le aboleste. De aceea o duc asa de bine astia cu med­i­c­ina alter­na­tiva. Nu inte­leg de ce ii zice med­i­c­ina din moment ce n-are nici o legatura cu med­i­c­ina care e sti­inta. In fine. Tre­buie sa iau multe pastile din cele mai sus men­tion­ate. Nu cred ca poti face supradoza. Gal,gal,gal…

Este o prob­lema daca te nasti la doua sap­ta­mani dupa ce au murit par­in­tii tai? Ma rog, cred ca e o prob­lema de etica aici.

Sub­til…

Haide sa iti spun ce cred eu. Poate te intere­seaza, poate nu. Poate tot ce scriu e o prostie, poate tot ce scriu e o prostie fru­mos scrisa. Ade­varul e ca nu con­teaza, ade­varul e ca vreau sa scriu ceea ce cred eu si nu ma intere­seaza ca te intere­seaza sau nu. Si gata. Ce cred eu, da, dar ce cred eu despre ce?, buna intre­bare. Ce cred eu despre un subiect care ma fascineaza, ma fra­manta de atata vreme incat nici nu stiu cand a inceput. Poate demult.  Sigur demult. Ca o rama care face galerii prin pamant…divaghez!

Da, ce cred despre un subiect care ma fascineaza de foarte multa vreme. De fiecare data cand imi doresc sa vorbesc despre asta o las balta. Sterg para­graf cu para­graf ceea ce m-am gan­dit sa scriu timp de ore intregi sau zile intregi. Nu este nici o modal­i­tate fru­moasa de a o spune. Poate nu este o modal­i­tate de a o spune punct. Am sa incerc totusi cu acele cuvinte, putine si nefolos­i­toare pe care le am, sa exprim ce cred eu despre acest subiect care ma tot roade de atata vreme. Este evi­dent vorba despre, stai, imi tre­buie o melodie sa ma puna pe flow, alt­fel parca totul e asa, sec. Ce fru­mos suna. Parca imi vine sa vorbesc acum mai cu patos, asa, ca ora­torii de demult.

Sa revenim. Vorba nu poate sa fie decat despre cea mai veche intre­bare, ma rog, poate nu cea mai veche dar cu sig­u­ranta cea mai intere­santa, poate nu cea mai intere­santa insa, sigur o intre­bare care nu are raspuns. Si atunci de ce se mai intre­aba lumea. Intere­sant, ma rog, divaghez iar. Intre­barea, da, intre­barea este daca exista sau nu exista, dar nici asa nu suna bine, nu cred ca prob­lema este daca exista sau nu, sau…?

De ce e asa de difi­cil nu inte­leg, sau poate nu e difi­cil deloc. E greu sa ne admitem noua insine ce con­sti­en­ti­zam dupa aceasta intre­bare, raspun­sul ne mod­i­fica, ne schimba fun­da­men­tal. Nu con­statam asta la o privire super­fi­ciala asupra intre­barii. Dar asa e. Toata viata noas­tra depinde de aceasta intre­bare indifer­ent ca ne intere­seaza sau nu. Si e tragic cat de putina lume sta si isi adreseaza aceasta intre­bare. Sau cat de putina lume sta si pune intre­bari in gen­eral … divaghez, iar.

Tot nu am adresat intre­barea, urmeaza, urmeaza, rab­dare. Am invatat ca nu e grea intre­barea cat raspun­sul la aceasta intre­bare si nici macar raspun­sul ci ceea ce urmeaza dupa raspuns, ce implica el de fapt. Si impli­cati­ile sunt enorme se pare. Schim­barea este dureroasa, de cele mai multe ori, asa ca oamenii nu prea vor sa schimbe nimic din viata lor, daca s-ar putea si-ar dori sa con­troleze cat mai mult din ea ca ziua sa fie calma si pre­dictibila. Divaghez, evident.

Am sa incerc o alta abor­dare. Poate asa o sa fie mai la indemana.

Raspun­sul este ca oamenii de cele mai multe ori prefera o min­ci­una in pofida ade­varu­lui, daca min­ci­una le da o stare de con­fort si lin­iste inte­rioara, chiar daca e falsa, adica stai, min­ci­una e prin defin­i­tie falsa, divaghez. Oamenii prefera sa mearga in genunchi pe pietre si sa verse lacrimi o mie decat sa afle ca sunt patetici facand asta si ca mila pe care doresc sa o inspire, nu vine decat de la cei care ii vad. Asta doar pen­tru ca asa cred ei ca doban­desc lin­is­tea inte­rioara, adica locul in rai, nici eu nu inte­leg cum poate fi asta ace­lasi lucru, se pare ca ne dorim lin­is­tea inte­rioara sa ajungem in rai … sau e invers, nu inte­leg, divaghez!

Nu am raspun­sul, chiar daca mai sus am dat impre­sia ca il am insa, cate ceva stiu sigur. Stiu sigur ca oame­nilor le este frica de ceea ce nu inte­leg, si de moarte deci. Sunt sigur ca atunci cand mori neu­ronii tai nu mor ime­diat, nu e ca in filme, neu­ronu­lui ii tre­buie 4–5 minute sa moara, exista ast­fel activ­i­tate cere­brala, cu alte cuvinte mai ai timp sa con­sti­en­tizezi ca mori. Ce faci daca nu esti impacat cu tine, cu altii, cu acest fapt…atunci cand mori adica atunci cand tehnic esti mort si te apuca dis­per­area chiar inainte de moartea ultim­u­lui neu­ron, daca esti impacat e un rai, daca nu e un iad si se per­petueaza la infinit sau dureaza ultimele secunde ? … da, intr-adevar e ciu­dat sa raspunzi la o intre­bare cu o alta intre­bare. As putea sa pre­supun ca scopul aceastei min­ci­uni fru­moase este sa inveti sa devii impacat cu tine si cu ce lasi in urma ta atunci cand mori. Cum am ajuns de la a ne pre­gati pen­tru moarte la zeciuiala, averi, cat­e­drala man­tuirii nea­mu­lui … ma rog, divaghez!

In con­cluzie, min­ci­una se naste atunci cand iti este frica de ade­var, ti-e frica sa il spui, sau pur si sim­plu nu vrei un ade­var vrei ceva in loc, ast­fel aber­ati­ile care se nasc de aici sunt pur si sim­plu gro­bi­ene. Asa ca in loc sa accep­tam ca avem o sin­gura viata, sa ne bucu­ram de ea cum ni se pare noua ca ne stim bucura de un dar pe care il pri­mesti doar o data, noi cau­tam sa ne auto-inselam cu tot felul de par­a­digme care au rezi­s­tat doar pen­tru ca oamenii sunt fricosi si len­esi. Cred ca toti ne-am simti mai liberi daca am sti ca nu exista cineva acolo sus si ne priveste tot tim­pul si ne judeca tot tim­pul si poate sa vada in unicul loc in care avem impre­sia ca sun­tem sin­guri, in mintea noas­tra. Lib­er­tatea din pacate, dupa cum ne arata in atatea cazuri isto­ria noas­tra, atat de scurta, este din toate par­tile com­bat­uta si elim­i­nata. Omul nu este liber, nu spun ca nu a fost nicio­data, nu spun ca el nu se naste liber, spun doar ca, omul nu este liber. Si atat.

Am inceput cu raspun­sul, destul de scurt com­par­a­tiv cu cat as fi vrut sa spun, doar pen­tru a va lasa voua acel fru­mos cadou care atesta farama de lib­er­tate si anume, liberul arbi­tru si cu el luxul de a va adresa voi voua insiva intre­barea si dor­inta de raspuns. Asta daca ati ajuns sa cititi pana aici.

In final as spune ca goana dupa deziluzii il duce pe om pe cai necunos­cute sau arhi­cunos­cute, in alta ordine de idei nu spun ca nu exista dum­nezeu, ar fi fals, nu spun nici ca exista, ar fi la fel de fals, spun doar ca sigur, sigur, sigur, daca exista nu cred ca imi va fi rev­e­lat de alti oameni , asta si ca imi aduc acum aminte de ata­tia ca si Gior­dano Bruno, Thomas Paine, Paul-Henri d’Holbac, Bernard Gui, Jaques de Molay nu stiu de ce ultimul dar oricum etc.

Viata este un pam­flet, destul de grotesc, si tre­buie luata ca atare.

Nu cred ca am sa mai scriu. Nu prea am ce. Adica nu ma simt bine sau rau sa imi iau
inspi­ra­tia de undeva, de fapt…nu mai simt nimic. Sunt com­plet inert. Poate
mai incolo, acum nu vad sen­sul, nu prea inte­leg nici de ce am scris pana acum,
citind arti­colele, ele nu fac decat sa ma irite, mi se par lip­site de orice
struc­tura, de o log­ica, de nuante, de…as tot putea sa spun. Inte­leg acum de
ce simteam eu ca nu am tal­ent la scris, in schimb am tal­ent la citit, sau cel putin asa
cre­deam. Nu cred ca am tal­ent la nimic. Sunt un om sim­plu, cea mai comuna
nuanta de gri. As fi vrut sa stralucesc, asa cre­deam ca va fi cand eram mic,
cre­deam ca lumea e la picioarele mele si ca totul se intam­pla pen­tru ca eu sa
fiu ben­e­fi­cia­rul unic si nedis­pu­tat. Cre­deam ca lumea e un loc in care poti sa
iti faci visele sa dev­ina real­i­tate, simteam ca vibrez si culo­rile erau mai
fru­moase, mai vii. Acum totul e de un con­trast scazut, plin de gri si sat­u­ratie
zero. Nimic nu imi mai atrage aten­tia. Emoti­ile, care ar tre­bui sa ma arunce
dintr-o stare intr-alta parca-mi sunt puse pe pauza. Tot ce ma facea sa ma
focusez si sa ma gan­desc real­mente la ceea ce se intam­pla in viata mea era
atunci cand eram cu capul prin norii aceia, de departe.

Dar mi-e bine asa, incep sa nego­ciez iar zilele, dis de dimineata, cum faceam mai demult.
Acum o rog sa mi se intam­ple ceva fru­mos si cand se intam­pla, ridic din
spranceana, ma mir, mul­tumesc si merg mai departe. Uit si-mi aduc aminte peste
cat­eva zile. Ma bucur si apoi uit iar. Cam asa. Nu mi-am dat seama ca dru­mul
meu ducea aici, poate ca n-as fi pasit pe el mai demult, sau poate ca nu tine de
mine. Poate e din afara totul. Oricum ar fi, mintea mea se gan­deste doar la un
lucru, si prob­lema e ca nu stiu care e acela. Dar caut.

Mi-am dat seama ca realismul…e o prostie. De ce as vrea sa stiu ca sun­tem bucati de
carne cand pot sa cred ca sun­tem fiinte priv­i­le­giate facute de un cre­ator care
ne iubeste pe toti. De ce as anal­iza aceasta religie care a facut din
sal­baticii de peste tot oameni cred­in­ciosi si a con­damnat cani­bal­is­mul si alte
forme groaznice prin care se man­i­festa un spirit pier­dut. Cum sa spun ca la
fiecare liturghie cres­tinii man­anca din trupul si beau san­gele man­tu­itoru­lui
lor, care e tot o forma de cani­bal­ism, chiar daca una spir­i­tu­ala sau … nu, nu
despre asta vreau sa vorbesc acum. Vreau sa las asta la o parte. Si dis­cu­ti­ile
de genul. Vreau sa vorbesc altceva, prob­lema e ca nu prea stiu alte chestii sa
dis­cut. Asa ca va tre­bui sa ma reformez. Tot ce se invata poate fi dezvatat.

Oricum, tot ce con­teaza e ca nimic nu conteaza.

Restul…restul e budinca.

The End.

Cred ca viata e foarte fru­moasa, cand o vezi in filme. Am ajuns la con­cluzia ca feri­cirea e invers pro­por­tion­ala cu nivelul astep­tar­ilor tale, de la tine. Cu cat mai scazute cu-atat mai fericit. Da. Am ajuns la trista con­cluzie ca neferi­cirea vine de la sine cand real­izam ca nu vom avea nimic din ce vedem in filme, nu toti, dar marea majori­tate, ca nu vom ajunge in ceva rai si ca sun­tem din start con­damnati la iad, apoi cand incepem sa gandim ne dam seama ca nu exista iad sau rai, si asta e cul­mea neferi­cirii deoarece, la con­cluzia asta ajungi la batranete sau foarte aproape de ea si ti-ai irosit viata incer­cand sa ajungi intr-un rai ce…nu exista, ca iubirea exista in liceu si foarte rar dupa etc. Stiti voi acuma, tru­isme d-astea pe care le stim toti, toti vrem sa le evi­tam, dar din inevitabil­i­tatea lor ne tot lovim de ele. Ca o musca de geam.

Zile si zile. Mai bune, mai rele. Cand si cum. Mai opti­mist, mai pes­imist. Mai gnos­tic, mai agnos­tic. Fic­tiv, imag­i­nar. In cautarea Ade­val­u­lui sau a Fal­su­lui. Nici o zi la fel. Toate diferite. Totul diferit. Tot tim­pul gra­mat­i­cal corect. Idei mai bune mai rele, con­trare sau nu. Toate ma alca­tu­i­esc pe mine. Si pe multi altii, desigur. Sa nu uitam ca esti unic. Unic, ce fals suna.

Zgadaresc cu unghia zidul, obse­dat de sunet. Poate asa, ince­tul cu ince­tul voi evada din inchisoarea mintii mele. Daca sun­tem de fapt pri­zonierii pro­pri­ilor gan­duri si pro­pri­ilor expe­ri­ente?, con­damnati sa sim­tim doar ceea ce am fost con­di­tionati sa simtim. Cum poti sa iesi din tipar cand tot tim­pul ai ace­leasi exper­inte? Caut clar­i­tate si sim­pli­tate, dar mi-e imposi­bil. Tot tim­pul vad lumea prin prisma ata­tor expe­ri­ente pla­cute si nepla­cute. Majori­tatea nepla­cute. Clar­i­tate, poate imi tre­buie Visine. Caut clar­i­tate dar tot ce vad este umbrit de tre­cu­tul meu, nu am cum sa vad toata padurea cand eu sunt fixat pe copacii din fata mea. E obsedanta aceasta dor­inta de clar­i­tate. Nu cred ca o sa o exper­i­mentez vre­o­data ca o stare con­tinua, decat asa, episoare dis­con­tinue, la inter­vale nede­ter­mi­nate de timp. E dep­ri­mant din unghiul meu de acum modul in care evouleaza sit­u­ati­ile in jurul meu. Din ce in ce mai multa prostie in jur, ma simt din ce in ce mai dez­gu­s­tat de ce vad si am stari con­trarii care ma indis­pun, in cel mai bun caz. Intal­nesc din feri­cire si oameni faini, oameni cu care mai pot schimba o vorba, insa de cele mai multe ori sunt nevoit sa reflectez la isto­rioarele pe care mi le spun peretii. Imi place sa rad si asta ar putea sa imi ocupe tot tim­pul fara sa imi para rau, decat sa fiu suparat, pre­fer sa rad si sa ma simt bine. Cine stie…, ori­cand pot sa fiu serios daca tre­buie, e mai greu sa fii hazliu. Si uite cum cautarea de clar­i­tate se trans­forma in cautarea de zile in care sa gas­esc ceva amuzant, deloc modul de viata pe care il doresc, nu doar pen­tru mine, pen­tru oricine. Sunt sigur ca sunt si oameni care nu ratio­nal­izeaza tot ce li se intam­pla, pur si sim­plu merg cu valul si asta le face bine, fara intre­bari fara raspun­suri, fara pareri de bine sau de rau. Prob­a­bil ca si asta e un mod de viata. Nu-l inte­leg si de aceea nu-l aplic. Nu cred ca as putea sa accept ceva fara sa-l pun la indoiala si fara sa-i gas­esc val­a­bil­i­tatea. Poate toc­mai asta ne lipseste la scara larga, spir­i­tul scep­tic si critic. Accep­tam de-a gata ce ni se ofera, doar pen­tru ca sun­tem dis­trati sa traim in modul in care cei din filme ne spun ca ar tre­bui sa o facem. Fugim toata viata dupa iluzii si cand se ter­mina, ajungem la trista con­cluzie ca nimic din ce am facut nu are impor­tanta si ca sin­gurii ce se vor bucura de exis­tenta noas­tra vor fi vier­mii. Cum gas­esti atunci ce are impor­tanta in aceasta scurta existenta.

Poate per­spec­tiva mea e cea gre­sita, prob­a­bil ar tre­bui sa muncesc pen­tru a fi ingropat in si de datorii, ce ten­si­une tre­buie sa fie inaun­trul unui om de genul, isi pune sin­gur latul la gat pen­tru o sit­u­atie mai buna. Oricum oamenii nu invata din gre­selile lor sau alor celor­lalti. Oamenii uita la fel de repede ca un pesti­sor auriu, adica foarte repede. Si poate ca e bine asa, poti sa fraier­esti un om de mai multe ori intr-o viata. Asta sigur se petrece cand lipsa edu­catiei e prezenta. Si nici nu poti sa zici ca sun­tem cel mai rasarit popor, chiar daca mai auzi pe cate unul ca se lauda ca am avut si noi ‘jeni­ile noas­tre. Care au ple­cat din tara, si ma intreb de ce. Sunt sigur ca starea de acum nu e de ieri de azi, la o adica, marsavi am fost tot tim­pul, si nu doar noi. Cum alt­fel ar fi supravi­e­tuit spe­cia umana, daca ar fi fost doar ala mai put­er­nic la pasarea genelor, majori­tatea ar fi stat pe sec toata viata. Polit­ica, i-a facut pe caini sa isi dea seama ca daca com­ploteaza in sub­ter­ane pot sa inla­ture leul care le face cal­var viata la suprafata. Si o haita de caini pot dob­ora un leu, nu e fiz­ica atom­ica la mijloc. Doar put­ere. Si oamenii ar face orice sa o aiba. E pre­cum un drog. Cum eu caut clar­i­tate asa altii cauta put­ere. In nesem­ni­fica­tiv­i­tatea lor betia put­erii le da un sens.

Azi sunt ghic­i­torul in coji de sem­i­nte. Numero­logul care descif­reaza sfar­si­tul lumii in numerele de la lotto. Van­za­torul de apa sfin­tita de la coltul blocu­lui. Cel care se joaca cu atele spir­i­tuale, leaga si dezleaga noduri, face bratari si impleteste macramee. Stiu ca energi­ile cos­mice sunt influ­en­tate prin pasta de dinti pe care o folos­esc la sol­sti­tiu si energi­ile telurice sunt influ­en­tate de mix­tura de banane pe care o man­anc la echinoc­tiu. Sun­tem toti inter­conec­tati si de aceea ii indrum pe toti din jurul meu sa aleaga sa fie sanatosi. Poate asa…

Parca viata e mai val­oroasa cand nu-ti pasa de ea. Nimic din exte­ri­orul nos­tru nu are val­oare. Sa fie asta un fel de intelep­ci­une stra­buna care se trezeste in noi pe masura ce trece vre­mea, sau ea vine odata cu intelegerea efe­mer­i­tatii lumii mate­ri­ale, hmm. Il plasam pe dum­nezeu inaun­trul sau in afara noas­tra. Redus la ele­men­tar cred ca aici se ajunge, si toate mar­ile religii nu fac decat sa isi con­stru­iasca dog­mele in jurul aces­tor doua posi­bil­i­tati. Fie ca sun­tem toti nascuti din supa pri­mor­diala, ca am evoluat din maimute sau ca sun­tem bucati de pamant cu viata daruita de altcineva, blo­cati aici pana murim sau liberi sa ple­cam cand dorim, Ade­varul este undeva departe de noi. Care este atunci motivul pen­tru care incer­cam sa definim Ade­varul? Evi­denta este nevoia de sig­u­ranta. Cum ziceam, nimic nu e sigur pana nu e definit. Si atunci se mai pot mod­i­fica … ade­varurile. Pen­tru ca fiecare ade­var nu exprima decat o par­a­digma de gandire, bazata pe log­ica si deduc­tie din date observ­abile. Cum poti fi sigur cand abso­lut nimic nu e sigur. Cum pui la indoiala ceea ce reprez­inta un minaret al civ­i­liza­tiei. Extras din sim­pli­tatea pri­mor­diala, observ ca lupta aceasta este intre ratiune si sen­ti­mente. Ratiunea nu te lasa sa crezi in ceva ce nu poate fi cuan­tifi­cat, masurat, etichetat iar sen­ti­mentele iti lasa deschisa aceasta posi­bil­i­tate. Prob­a­bil ca nu ar tre­bui sa fie o lupta, ci o colab­o­rare. Cred ca asta inseamna de fapt sim­bolurile gen yin-yang, acel echili­bru fragil entropic intre bine si rau, ratiune si sen­ti­mente, intre poli antipodali.

Nu sunt nici pe departe pre­gatit sa imi for­mulez parerile despre viata de apoi sau cea de acum. Incerc si eu sa definesc in linii mari ce inseamna pen­tru mine exis­tenta, nu doar pen­tru ca e intere­sant ci mai mult pen­tru ca ma intriga cat de mult poate fi impinsa limita noas­tra de per­cep­tie, si cand ea este dep­a­sita … well than we expand our mind.

Incep sa inte­leg ca sun­tem vic­timele infor­matiei. Can­ti­tatea de infor­matie la care avem acces este impre­sio­n­anta si nefiltrata. Nu pot prez­ice modul in care aceasta nefiltrare ne influ­enteaza dar pot spune cu cer­ti­tu­dine ca ea creeaza con­fuzie intr-o minte care nu stie ce cauta. Nu de putine ori ma simt pier­dut in aceasta mare de infor­matii. Tot tim­pul caut ceva, nicio­data nu stiu exact ce, dar gas­esc pe drum infor­matii intere­sante si incerc sa lucrez cu ele cand imi refor­mulez teo­ria mea despre viata. Cred ca fiecare face asta, sunt sigur ca fiecare din noi se intre­aba seara inainte de somn, care e scopul a tot ce e aici si care e sem­ni­fi­ca­tia aces­tei retea de fire care sunt incal­cite si care ne conecteaza pe toti in final. Mis­te­rio­sul labirint de ata care ne uneste si ne sep­ara in ace­lasi timp.

Cred ca ne jucam cu focul cand punem la indoiala tot ce este in jurul nos­tru. Prob­a­bil ca multi se ard si se sperie, prefera apoi sa stea cuminti si sa urmeze arhi­batucita cale. Unii con­tinua si poarta cica­tri­cile tot restul vietii. Sau poate pur si sim­plu cred ca ma joc cu focul cand de fapt ma joc cu cuvinte cand imag­i­na­tia o ia razna, dau nastere la tot felul de ipoteze bazate pe alte infor­matii care pot fi false, si tot asa. O imbinare intre fals si real, cum poti sti care este Ade­varul ast­fel. Sau chiar daca te apropii de el, fiind intan­gi­bil si nema­iauzit, cum stii cat de departe sau de aproape esti de el, cred ca prin intre­bari. Dar ele sunt lim­i­tate prin raspun­surile lor. Cer­ti­tudinea naste insa alte indoieli, adica intre­bari. Un cerc, spi­rala cum o fi, infinita. Nu cred ca vom ajunge vre­o­data la Ade­var, posi­bil ca sa fie fuga dupa umbre si iluzii. Ce stiu eu, sunt un sim­plu om.

De mii de ani ne man­drim cu log­ica noas­tra, cu ratiunea si cat de difer­iti sun­tem de ani­malele ce ne incon­joara datorita lor. Cred ca fiecare teorie aparuta in aceasta lume despre lume, este reala si falsa in ace­lasi timp. Reala doar pen­tru ca daca indea­juns de multi oameni cred in ea, devine parte inte­granta din noi si o accep­tam ca fiind reala. Falsa toc­mai pen­tru ca nu exista cer­ti­tu­dine. Ast­fel mul­ti­ple notiuni false s-au pas­trat de-a lun­gul vremii si pe masura ce am evoulat le-am abolit, insa nu si din mintea acelora unde infor­ma­tia nu a ajuns. Infor­matii false spuse de sufi­cient de multe ori devin reale, doar pen­tru ca sunt unanim accep­tate. Ca in “brave new world”. Hmm… Posi­bil ca acest ocean zbu­ci­u­mat de infor­matii nefiltrate sa fie acolo toc­mai pen­tru a bruia o minte nepre­gatita si a pro­duce iluzia acce­su­lui la infor­matie. Ce sa fie mai bine oare, sa ai notiunea ca exista Ade­varul si sa n-ai nici cea mai vaga idee cum sa pas­esti spre el sau sa nu fi aflat nicio­data asta…?

Cam pes­imist final. O poezie aduce intot­deauna gan­duri mai bune.

Când cu gene osten­ite sara suflu-n lumânare,
Doar cea­sor­nicul urmeaza lung-a tim­pu­lui carare,
Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si-n odaie
Luna varsa peste toate volup­toasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care însa le sim­tim ca-n vis pe toate.

Mi-as dori sa scriu ceva care sa loveasca cu-adevarat in spir­i­tul omu­lui, ceva care sa fie cules din mazga aceea pe care noi o numim viata, ceva vis­ceral, care sa vina de la baza car­ac­teru­lui uman si sa il schimbe, ceva cules din adan­cul unei pre­lungi amorteli si care sa dez­morteasca. Nu pot parca sa leg doua fraze com­pat­i­bile, starea mea tre­buie sa fie adanc alter­ata de gan­duri din ce in ce mai neg­a­tive si in jurul meu sa fie un tablou cat de lugubru posi­bil. Cred ca asa sunt marii scri­itori si poate de aceea nimeni nu spune lucrurilor pe nume, doar ca a scris respec­tiva carte sau nuvela sau mai stiu eu ce, dar nu si care i-a fost inspi­ra­tia. Majori­tatea au fost niste dro­gati, secati de oamenii din jurul lor si au murit ca niste caini pe mar­ginea san­tu­lui uitati de dum­nezeu si lume. Sau pur si sim­plu au incer­cat tot ce poate sa dea lumea asta, ast­fel din suma expe­ri­en­telor lor, sin­te­ti­zata, au dat lumii opere marete. Opere care o mare majori­tate le ignora. E si asta o alegere. Poate nu ma invart in cer­curile care-mi tre­buie. Da, un monolog zil­nic, expulzat acum pe o pag­ina de blog.

Tot ce imi vine in minte este epuizat deja, sau pur si sim­plu nu are nici un farmec. Decat sa scriu ceva sa umplu o pag­ina, mai bine caut inaun­trul fiin­tei mele si poate, poate voi da de ceva care merita expus aici, acum. Nu gas­esc decat gan­duri cu care as vrea sa par­jo­lesc paman­tul. As face iad. Si ar fi bine. Dar desi aceste gan­duri le ingorp adanc in tem­nita sufle­tu­lui si pun lacate multe, ele ies la iveala. Acest rau, vine din neant si se intoarce in neant. Cred ca asta ii este menirea, sun­tem in fiecare fibra din cor­pul nos­tru rai. Ca un sarpe ce isi musca coada, mereu revine dig­erat si rafi­nat din vis­cerele unui nes­far­sit cerc vicios. Ma macina ca o ras­nita tot felul de intre­bari, carora nu le gas­esc raspuns. Cred ca am prea mult timp liber.

Este o stare, desigur, ea va trece si va lasa clar­i­tate in urma ei. Cu cat e mai rea o fur­tuna, cu-atat cerul e mai clar dupa ea.