“Cuvinte erau multe, insa ganduri erau putine.”… isi spuse, imaginandu-si ca se plimba prin imaginatia unui personaj imaginar. Poveste. In contemplarile abstracte prin lumea sensurilor figurate, distanta intre ce-ar fi putut sa fie si ce-a ajuns era minima, aproape ca cele doua erau suprapuse, creand un confortabil blend intre alb si negru. Gri. Fara exceptie, cand ochii ii intarziau pe reflexia-i dintr-un geam, vedea insurmontabila deschidere ce umplea spatiul de posibilitati pe care nu le-a explorat niciodata. Ce-i ramasese acum era o nostalgie in surdina, de la care era distras de personajele pe care le carpea din rebuturile unor emotii niciodata traite. Stenahorie. Simtea afectele personajelor imaginare mai pregnant decat propriile emotii.

Sburator’. Cauta sa traiasca prin masca personajelor create. Modelase lutul interior si aglutinase un portal launtric ce se deschidea doar cand tensiunea interioara ii cerea dezradacinarea de banalitate. Ajunsese in punctul in care imaginatia ii apasa realitatea, zdrobind-o si rastalmacind-o in contorstionate forme, incompatibile cu linistea interioara, obligand traiul in difuz.

Analfabet. Nu de putine ori isi luxa gandirea in timp ce-si cauta cuvintele sa-si explice emotiile care-l traiau. Le smulgea ingenunchiat, una dupa alta, dintr-o mlastina sulfuroasa, un sir interminabil de opozitionisme, refulate hotic intr-o arhiva afectiva. De cele mai multe ori, in situatii neasteptate, ieseau din vortexul interior, catre conversatie, cuvinte anapoda. Isi dadea seama de asta doar pentru ca vedea expresia celuilalt, expresie ce exprima confuzie. Se vedea pe sine prin confuzia celuilalt si asta-l confuza foarte tare.

In timp, acest defect, i-a devenit cea mai ascutita unealta. Fara sa-si poata explica de ce, confuzia generata in celalalt, reseta realitatea. Stia din propria experienta ca atunci cand era confuz, era atent. Prin vrute si nevrute, constientizase ca mai molipsitoare decat gandirea, era confuzia.

Oglinda. Mercuriala privire ii dezvaluise ca nu facea decat sa infatiseze o confuzie generala, nefiind autorul ei ci doar un simplu amplificator si ca atentia generata e de fapt masca unei paranoia molipsitoare ce lancezeste in centrul existentei nevertebratelor limbice ce-si zvarcolesc traiul doar in palpabil si concret.

Nu in toate zilele haosul genera placere. In singuratatea nemolipsitoare, cand lasa zapaceala celorlalti in urma, nelinistea era starea de fond. Privea in jur, un strain intre straini. Apropierea semenilor de sine era aidoma apropierii lui Sol de Proxima Centauri. Cauta metafore care sa-l instraineze si sa-i incalceasca realitatea. Simtea ca imprecizia il distanta suficient de rutina din jur si-i oferea un absurd confort. Totusi o vaga dar autentica fericire simtea cand alt confuz se prindea despre ce era in fapt vorba. Precizia il incomoda, ii restrictiona libera zburdalnicie prin nebuloasa ce si-ar fi dorit sa-l invaluiasca perpetuu. Degeaba. Forta cu care ceilalti ii cereau sa fie concret, zadarnicea aceasta fuga spre dizolvarea difuza in absolut.

Cu o falsa remuscare, intuise ca refuza de fapt maturizarea. Chiar si intr-o minte suficient de organizata exista crapaturi si incongruente. Pe-acolo principiul placerii isi va sculpta din firicel, fluviu. Machiavelica masca pe care o poarta acest ludic impuls e confuzia.

Nevralgie. Atunci cand deduci ca mecanismele de defensa pe care inconstient le-ai faurit se pierd pe masura ce complexitatea lumii din jur creste; ca in drumul nostru entropic spre dezordinea absoluta, lovim franturi de ordine, pe care, prin impactul cu ele, le dezordonam ireversibil. Si trebuie sa invatam sa traim cu asta.

“Ultimately, man should not ask what the meaning of his life is, but rather must recognize that it is he who is asked…”

V. E. Frankl