The art of getting by
Particula. Cu adidasi murdari, privea si invartea pamantul. Universul pendula, de la un pol la altul, intre puncte nedefinite demarcand sinusoida eterna a vietuirii pe a carei traiectorie erau inghesuite toate vietile ce-i intretaiasera pana atunci calea. Succesiuni de intersectii, mai mult sau mai putin efemere, predestinate uitarii. Eternitati punctiforme.
Meschin. Inchina in fiecare zi o scrisoare. Universului si cui era suficient de natang incat sa mai citeasca. Printre randuri erau presarate firmituri ce duceau spre virtuti ce insuflau aspiratia spre o lume la a carei umbra nimeni nu va sta vreodata. Dar scria, si scria pentru ca a nu scrie ar fi insemnat ca odata cu incapsularea intre patru scanduri, un univers cuprins intr-o cutie craniana sa dispara definitiv, fara sa fi luminat, fie si punctiform, canvasul existentei. Un Iona in revers, nu spre revelatie ci spre ermetizare. Dar o ermetizare voita, deoarece a citi nu era echivalentul lui a intelege. A nu scrie insemna ca secventele de cuvinte ce necontenit umblau prin minte, tinandu-se de mana ca in Dansul lui Matisse, sa joace o hora solitara, diforma, o hora in care mana dreapta o tine pe stanga, negand posibilitatea inlantuirii unei alte minti in eterna preumblare a umbrelor.
Unda. Primise nectarul suprem al zeilor, timpul. Ceea ce altii pierd, el cauta sa absoarba, sa utilizeze pentru a deslusi itele aproape invizibile ce-i uneau pe cei din jur, degetele si sinapsele care-i lipeau si-i mutau. Analiza cum tragand intr-o parte, o alta se misca, de cealalta parte de univers, sub falsa impresie a dorintei de miscare, liniar, aproape matematic. Mai presus decat orice era un exercitiu al rabdarii, o resursa peste care ochii treceau cu vederea, luciditatea crepuscularizata nepercepand briliantul in fuga spre un altceva nou si idiosincrasic.
Amintire. Ramasese la fel de incult emotional ca un pre-adolescent. Ramane uitat in neantul mintii unde, in alegerile lui a facut stanga iar altii au facut dreapta si drumul li s-a despartit si indepartat irevesibil. Sunt multi ca el, dar putini ramasi. Isi pierdusera calea, incovoiati de hartoapele peste care au fost prea putin pregatiti sa sara. Atatea minti ce n-au apucat niciodata sa-si scrie propriul cod morse pe desfasurarea pulsului vital ce in toti bate, emotii ce se vor fi consumat intr-o cutie seaca ce n-a rezonat si nu va mai rezona cu nimeni prin imaterialitatea ireversibilitatii.
Ingropati in cer. Dupa ani de nesomn se trezise in pauza dintre doua batai de inima si oricat se chinuise, n-a mai reusit sa adoarma. Acesta era urgia lui pe care, ca Midas, inevitabil o mazgalea peste tot pe unde punea mana, diseminand o cerneala neagra dintr-o calimara nesecata. Tot ce atingea indeparta si de aceea indeparta tot inainte sa atinga, aplicand un remediu vechi la realitati noi. Purta mai departe decat trebuia ganduri care duceau niciunde, o consecinta neintuitiva a constantei inhibitii de a atinge.
Lacuste. O sensibilitate aparte intretinea obsesia purificarii, mistuindu-l in vise unde era martor la carbonizarea spirituala a lutului prin transformarea fluiditatilor limbice efemere in pietre de hotar de nestramutat. Privea cum infruptarea nesatioasa din mlastina abundentei genera secuse epileptice materializand conversia perceptiilor in fapte. Stari opuse pe sinusoida existentei ce-si gaseau alinarea prin renuntarea la traiectoria mincinos implacabila.
Intunecând intunericul,
iata
portile luminii.