Muzeul ploilor ce nu cad niciodatã

Esuase. Cu ochii inchisi privea vastitatea incercarilor de a-si domina esenta. Eluziva si enigmatica; aceasta roca metafizica, pe care de-atata vreme o tot cioplea. Devenise inspaimantat de ascutimea mintii; “cicatricile nu mint niciodata…”, isi spuse, uitandu-se la consecintele exercitiilor de echilibristica pe muchia dintre sens si non-sens. Un mister de nepatruns, modul in care functiona tot din el, era.

Ce il bucura cu-adevarat mai nou, se metamorfozase de la a transmite informatie, la a transmite informatie intr-un mod cat mai ermetizat. Drept urmare, cu incantare redescoperise placerea de a-si privi semenii. Acum insa, nu se multumea doar sa ii priveasca, ci sa le studieze expresia in momente pe care el le alegea. Nu se mai uita la ei cum se uita inainte de a-si da seama de efectul pe care-l poate avea asupra mintii lor, cu mintea sa. Cuvinte incerca sa utilizeze, precum un chirurg ce din bisturiu, prin exercitiu si determinare, face o extenise a sa, pentru a taia irelevantul din context, simplificand procesul de comunicare. O zi devenea mai luminata cand remarca lumina altor ochi ce se prind de subiectul discutat.

„bucuriile mele sunt tristeti latente”, tipase din capatul plamanilor un intoxicat intr-o garda oarecare.

„E un joc la care toti participa, nimeni nu castiga, dar pe care il pierzi cand il iei in serios”, ii confesase un dominican candva … probabil. Sau visase. Oricum ar fi, ii rasarise spontan in minte, in timp ce studia incruntarea omului din fata sa. Traia exagerat de profund o emotie superficiala, a carei energie in loc sa-l eleveze, il strivea; deoarece compulsia de a se indentifica excesiv cu bulgarele de tensiune ce se acumuleaza cand doi magneti care resping sunt apropiati de forte exterioare siesi, era mai mare decat dorinta de a o zadarnici. Intuitiv, isi daduse seama care e secretul in abordarea corecta a acestei situatii, insa aducerea in sfera constienta, explicarea si aplicarea il transmutau atat de tare, incat l-ar fi pus pe encartamentul spre disolutie. Prefera sa stea departe de alte abordari decat observarea distanta si ecranata a scenei din fata lui. Asta pentru ca a oferi un suport real omului din fata sa, ar fi fost necesar sa i se alature acestuia, in sfera de tensiune, fapt ce l-ar fi destramat, stiind ca de fapt propria realitate e o bula de sapun, tinuta in viata de lipsa de interactiuni reale cu amenintatoarele forte exterioare; ca de fapt manuirea cuvintelor e ca si jonglatul cu nitroglicerina, si ca de fapt oamenii arunca unii intr-altii cu cuvinte gandindu-se ca se bat cu jucarii de plush.

„Cum sa-l ajuti pe om, fara sa interactionezi cu el?…”, era macinat ca intr-o rasnita de cercul vicios starnit de posibilitatea acestei abordari. Ireala fiind, nu facea decat sa se minta ca face ceva pentru oamenii din fata lui, cand in fapt, le spunea sa fuga dupa un morcov pe care nu-l vor gusta niciodata. Inducerea unui delir e mai simpla atunci cand el face parte din tratament.

Pe o alta treapta, dupa acelasi morcov alerga frenetic si el; singurul moment in care-si permitea insa sa-si admita acest fapt, era cand, de pe muchie, in oglinda privea abisul ce se intindea intre sine si el.


“Daca ar fi cu putinta sa ne privim cu ochii celorlalti, am disparea pe loc.”