Mecanismul din spatele teoriei chibritului.

by Andreiul

In aro­gan­ta mea voi spune ca inte­leg, inte­leg cum func­tioneaza uni­ver­sul si lumea din jurul meu. De fiecare data cand vorbesc cu cine­va imi spun par­erea cu tarie si incredere, cu voce tare si raspi­cat, ca si cum eu si doar eu stiu despre ce este vor­ba, lasand sa se vada ca toti inter­locu­torii mei ar fi niste vet­erani de razboi, dar­ji dar batu­ti in cap. Nu stiu de ce imi incep asa mai toate postar­ile, adi­ca pe un ton melan­col­ic si cu a lit­tle twist of irony. Prob­a­bil ca asa imi ticaie mecan­is­mul din cap. Un sir de gan­duri fericite. Atat imi doresc. Ma rog, print­re multe altele. Cel mai prob­a­bil, iscal­i­turile astea ce le tot las pe-aci sunt doar pete de cerneala pe cov­orul din anti­cam­era unde se scrie urma­toarea carte ce n-o va citi nimeni. Cred ca m-as putea dezo­bis­nui de mod­ul asta de-a inchide ochii in fata lumii. Prob­a­bil ar tre­bui sa incep sa imi fac ordine in hao­sul din cap. Desi, ma demo­tivez ime­di­at cand vad foarte des mai nou, ca nu doar eu sunt cu mintea in o mie de locuri si nicaieri de fapt, prezent fiz­ic mai mult din oblig­atie si mereu in cautare de o cli­pa de soare prin nori grosi si gri. Si totusi, poate poate aju­ta si asta la ceva. Adi­ca cin­is­mul asta tox­ic. E ca un pahar de vot­ca diminea­ta pe stom­ac­ul gol. Desi nu ii gas­esc inca o uti­lizare in via­ta de zi cu zi, nici la vot­ca pe stom­ac­ul gol nici la cin­ism, par­ca trece ziua mai lejer. Poate toc­mai de-asta e atat de min­unat. E ca si un major­dom ide­al, prezent peste tot, dar inviz­ibil. Ca un can­tec de cea mai proas­ta cal­i­tate ce ti se lipeste de frunte ca o zwasti­ca de-a lui Aldo Raine. Deja incep. Aproape mecanic. Oricum am priv­it “medalia” asta prim­i­ta dupa batali­ile cu via­ta, nu ii gas­esc o fata buna. Ata­ta ca ma tine intreg la minte. In rest mi se pare o trasatu­ra super­flua. As fi intr-atat de indrazent incat sa spun ca as putea sa masor, sta­tis­tic, cu cat este mai cini­ca o pop­u­latie cu-atat este mai evolu­a­ta. Mda, iar sunt prea increza­tor in mine si ma lansez in proiecte pe care n-o sa le duc la cap­at. Din indiferenta nu din alte motive. Macar de-ar fi un fel de trasatu­ra ce iti da un plus fata de restul, stii, cand iti com­pletezi C.V.-ul sa fii ner­a­bda­tor sa o scrii si cand il citeste anga­ja­torul sa fii ner­a­bda­tor sa-i demon­strezi prac­tic cin­is­mul 1on1.  Pot sa-ti spun de pe-acum ca ai putea sa dai nutri­en­tii nece­sari pen­tru miniatu­ra unui bon­say. Veg­e­tarienii astia. Nici nu poti sa zici ceva de genul, great with peo­ple. Adi­ca poti sa zici great with peo­ple, when they are not around. In fine.

Vine vara si asta e bine. Am inte­les ca tox­i­na se neu­tral­izeaza daca este expusa la soare (e un mit sa tai in X si sa picuri ven­in­ul, sau sa pui lip­i­tori). Desi cred ca sunt cat­e­va efecte secun­dare nasoale, gen devii de zeci de ori mai sar­cas­tic, iras­ci­bil si atra­gi palme, si nu doar pe perioa­da expuner­ii. Eu am zis ca incerc. Sa ard oda­ta si pen­tru tot­deau­na ven­in­ul asta in flacara lui Heli­um, sau cum ii zice. Nu con­teaza, igno­ran­ta imi va pas­tra mintea goala de acum inainte si soarele imi va pas­tra san­gele liber de aceas­ta cia­nu­ra.

Mar­ket­ing, nu con­teaza pro­dusul ci cum il vinzi. Cred ca asa s-a ajuns sa fie cu cin­is­mul, cum era mai demult cu Drac­u­la. Toti dore­au sa fie mus­cati de ceva din­ti de plas­tic, sa dev­ina vam­piri. Ce noroc ca cin­is­mul se trans­mite prin con­tac­tul prea direct cu via­ta si nu prin aler­gat­ul aiurea dupa iluzi­ile adunate si puse intr-o carte, de ceva irlan­dez con­fuz, dupa o dieta de Absinth si opiu.

Eh, as putea sa spun, cu mana pe Div­ina Come­die, ca cin­is­mul iti col­ore­aza via­ta. Mai exact, fara el toate e alb si toate e negru, adi­ca fara culoare, dar de cand cu el, am descoper­it multe si diferite tonuri de gri.

© 2012, Andreiul. All rights reserved.