Ceai din aripi de inger

MandelaCalare pe calul troian nu-mi dau sea­ma de sub­til­i­tatea sagetilor pe care le arunc in stan­ga si dreap­ta. Dau cu ele la plezneala si daca au norocul sa loveas­ca ceva, por­nesc con­ver­sa­tii sau reac­tii neast­ep­tate. De cele mai multe ori neast­ep­tate, stii, dar asta e farmecul. Vazand unde unele din ele duc, ma demo­tivez rapid si arunc alte sageti in alte par­ti. De reg­u­la sunt un fel de Atlas demo­ti­vat, duc in spate eter­nul lumii, la fel ca toti ceilalti, dar eu incerc sa devin con­stient de bagaj si caut cum sa-l dau jos. Cum sa cari un bagaj fara sa pri­mesti un bac­sis pen­tru asta. Pri­ma lec­tie care o inveti ca si caraus de baga­je. Din cand in cand mai gas­esc oamenii care vor sa faca ace­lasi lucru cu mine si atun­ci, din sim­patie unul fata de celalalt, stam la un ceai din aripi de inger si anal­izam oamenii care, orbi pre­cum cor­bii, duc baga­je din­tr-o parte in alta a lumii. Am ajuns sa pretind la per­fec­tie ca nu ma iri­ta pros­tia si aba­ter­ile de la ordine, cand am inceput acest exerci­tiu nu aveam in cap decat nese­ri­oz­i­tatea cu care voi privi apoi lucrurile. Cre­deam ca voi deveni un Vezu­viu ambu­lant si ca san­gele imi va fierbe in corp, devenind un lac de smoala com­bi­na­ta cu nervi si exces de corec­ti­tu­dine gra­mat­i­cala si seman­ti­ca. In schimb mi-am dat sea­ma ca e doar cald si ca tran­spir fraze fru­mos con­stru­ite si minu­tios ordo­nate si ca ceilalti tran­spi­ra doar ceea ce sunt, adi­ca reziduu de carne si cartofi pra­ji­ti. Sa tre­cem la altce­va. Dospind pre­cum un alu­at, gan­durile cau­ta in mod nat­ur­al sa creas­ca prin difer­i­ti oameni, cuvin­tele fiind dro­j­dia lor. De ce zic dro­jdie, pen­tru ca daca vor­bele sunt dul­ci, cresc mai repede si mai fru­mos.

Am inte­les ca gan­durile fru­mos con­stru­ite se vad mai bine sub clarul de luna, dar aco­lo te poti lovi de var­co­laci, care con­suma fraze si ghic­i­tori ambiguu aran­jate. De drag­ul tex­tu­lui n-am sa dau exem­ple pen­tru ca, hai sa fim sin­ceri, pe unde ne perindam noi zil­nic oase­le, pe strazile de basm si in case­le de tur­ta dulce, nu le-ai intelege decat daca ai din­tii stri­cati si mintea limpede. Ale­gand cufarul cel mai mare si mai fru­mos dec­o­rat, la fel ca fata babei, nu faci decat sa deschizi o usa spre nean­tul ce in final te va con­suma. Cred ca asta a vrut sa spuna acel mor­moloc de huma din Humulesti. Desi eu cred ca, plim­ban­du-se sub clar de luna l-a vazut sub arbust de tei pe Misu. S-au impri­eten­it si asa cred ca s-au nascut amintir­ile din copi­lar­ie. Morala cred ca e de fapt o for­ta pe care spunand-o alto­ra o apli­ci pe pro­pria piele, ca un fla­gel.

E intere­sant cum altii se gau­resc con­stant cu ide­ologii, lasand sa se scur­ga apoi pe papucii mei toate dejec­ti­ile lor pseu­do-int­elec­tuale, nevazand fap­tul ca din cur­cubeul de infor­matie absorbi­ta aleator prin metode super­fi­ciale, impri­ma lumii o urma care tipa nevoia de aten­tie si de nesig­u­ran­ta. Cred ca infor­ma­tia ordo­nat intipari­ta si eti­ca unei dis­cu­tii, ce se ridi­ca peste put­erea de inter­pretare a zmeilor ce graviteaza in lumea asta ca ceara in ure­chi, se dovedeste din ce in ce mai des a fi, uno­cor­nul pe care toa­ta lumea l-a vazut dar nimeni nu stie unde este. Am decis sa por­nesc, cu har­ta si lupa, in cautarea aces­tei mis­te­rioase crea­turi rup­ta din mit si preis­to­rie. Sunt pe deplin con­vins ca aceas­ta cautare nu va fi futi­la, incalzin­du-ma cu gan­dul ca daca nu-l voi gasi, insusi dru­mul imi va fi mar­tor al unei evo­lu­tii prin regre­sie, ce se va regasi metic­u­los redac­ta­ta, in jur­nalul unui cala­tor neb­un prin lumea acelo­ra care inoa­ta si se inea­ca cu vas­co­z­i­tatile pseu­do-cunoas­t­erii si falselor ade­varuri. Spun inea­ca, pen­tru ca e impor­tant sa stii ca sunt cazuri pier­dute, incer­cand sa-i salvezi te trag oda­ta cu ei spre fun­dul fara de sfar­sit al nisip­u­lui mis­ca­tor de care cu frenezie incearca sa scape, nein­tel­egand ca daca si-ar face mintea sa taca, inevitabilul lor declin ar lua sfar­sit.

Actul de a gasi uni­cor­nul si apoi a intelege ce impli­ca aceas­ta descoperire, este pre­cum cautarea pietrei filoso­fale, cunos­tin­tele de alchimie nece­sare sunt demult inter­pre­tate si rescrise de catre sub-genii, caro­ra cu ardoare li se inchi­na toa­ta tag­ma de nein­for­mati si super­fi­cial edu­cati. Asa ca pe aceas­ta cale tre­buie sa pas­es­ti sin­gur si sig­ur, nesig­u­ran­ta atrage iden­ti­fi­carea cu nean­tul si cazatu­ra ti-ar stinge flacara ce-ti ghideaza voin­ta prin cele mai intunecate unghere ale incon­stien­tu­lui. Lin­iste imi da doar gan­dul ca metic­u­loz­i­tatea cau­tar­ilor de pana acum, nu va face decat ca pasii mei de melc, sa evite cap­canele pe care la tot pasul le intalnesti, ime­di­at ce pas­es­ti din­co­lo de bara­jul plin de cra­p­a­turi, ce stra­juieste limi­ta din­tre con­sient si incon­stient. Am auz­it de cazuri care au ramas pier­du­ti pe-aco­lo si nici o lumi­na, ori­cat ar fi fost ea de put­er­ni­ca, nu i-a mai calauz­it inapoi si poate acea frica de pasi nesig­uri si de sunetele din jungla, ii deter­mi­na pe cei mai mul­ti din­tre noi, sa isi duca res­pi­rati­ile de la una la alta, fara sa le con­sti­en­tizeze si fara ca macar sa aiba curi­oz­i­tatea de a face echilib­ris­ti­ca pe coar­da ce mar­gin­este cunos­cu­tul de necunos­cut. Pre­cum som­nam­bu­lii, risip­im energie cu greu acu­mu­la­ta, cu fiecare pas pe care-l facem in alta direc­tie decat spre cunoast­ere. Ca si ghid de uti­lizare, va inmanez ce mi-a fost si mie inmanat, de la Misu — Epigo­nii.

 

Ce e cugetarea sacra? Com­bina­re maiestri­ta
Unor lucruri n’existente; carte trista si-ncâl­ci­ta,
Ce mai mult o încif­reaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,
Volup­tos joc cu icoane si cu glasuri tremu­rate.
Strai de pur­pu­ra si aur peste tarana cea grea.

9caf161740be732e869697bc4c32-post

© 2013, Andreiul. All rights reserved.

no comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.