Noaptea, cele mai frumoase flori isi risipesc parfumul

by Andreiul

ryanmcarthur12Mintea imi este acum lumi­na­ta de rev­e­latii pe un mon­i­tor. Luciferice si par­a­disi­ace idei mi se perin­da prin fata ochilor si  pe masura ce noi si fer­me­ca­toare ade­varuri prin tim­pane imi trec, pre­cum cio­canele ce sparg vase­le de lut, impa­man­ten­itele axiome prin care privesc lumea, se sfara­ma, lasand goluri de cele mai multe ori greu de umplut. Suna pes­imist dar, pre­cum un bor­can vidat este avid dupa aer, la fel fiecare gol for­mat e avid de infor­matie. Accentuez ideea ca infor­ma­tia pe care o absorb, e fil­tra­ta deja de cel putin o minte, lumi­na­ta sau nu. Incerc din ras­put­eri ca acest pro­ces nesa­tios la nes­far­sit sa-l pre­lungesc, si cat mai mult sa ma bucur de acest echili­bru pe care infor­mati­ile si golurile intre ele il joa­ca.

Noaptea ramane cel mai pro­duc­tiv anotimp. E o sub­di­viz­iune aparte a celor 24 de ore fiind­ca in orele de noapte luna destainuie mas­tile pe care toti le con­stru­im dez­valuind ade­vara­ta fata a celui cu care vorbesti. Une­ori poate fi chiar monolog, vazan­du-te si anal­izan­du-te pe tine asa cum esti. Nu stiu daca exista ceva mai rev­e­la­tor pe lumea asta decat o oglin­da. Cand in ochii tai te uiti, atent, daca te observi, ca si cand din mers, fugar iti sur­prinzi reflex­ia in ceva vit­ri­na, ti se rev­e­leaza intrea­ga ta fiin­ta. De cele mai multe ori iti fer­esti privirea, si rusi­nat cau­ti un alt punct spre care sa iti atin­testi ochii si gan­durile. Sun­tem oare atat de deconec­tati de noi insine incat mereu cau­tam puncte exte­rioare de care ca de niste ancore sa ne fix­am, si cu non­salan­ta con­tra­punc­tul sa-l negli­jam com­plet?

Adanc in noapte, doar cei ce nu dorm sunt priv­i­le­giati cu neba­nu­ite rev­e­latii, pe care som­nul cu vise­le lui desarte, le nea­ga sau le min­i­mal­izeaza exis­ten­ta. Noaptea ramane rez­er­va­ta celor ce-si nea­ga impul­surile impla­ca­bile si doar zbatan­du-se in angoasa vie­tuirii noc­turne, obsta­colele devin obiec­tive indepli­n­ite si suma lor con­tureaza con­ste­la­tia care la final lea­ga toa­ta exis­ten­ta noas­tra.

Noaptea trai­ta cu cin­ism si nihilism dez­valuie cele mai fru­moase rasar­i­t­uri.

Mar­tirii aces­tui nevazut camp de lup­ta raman ade­sea anon­i­mi si sub priviri con­ge­late in soarele unei zile de vara, se topesc pre­cum plas­tic­ul pe jar, facan­du-se din ce in ce mai mici pana cand micro­scop­i­ca lor dimen­si­une nu mai are nici o rel­e­van­ta pen­tru exis­ten­ta. In final asta este soar­ta noas­tra a tutur­o­ra. Dru­mul pana la mod­ul in care esti reci­clat de natu­ra e irele­vant si in final naturii nu-i pasa ca-l reci­cleaza pe Mozart sau Ein­stein sau Orwell. Ne pasa noua, celor ce, tarz­iu in noapte, cau­tam ram­a­site ale reci­clarii lor si, ca un puzle la care orbeste ii cau­ti si piese­le, incer­cam sa recom­punem The Big Pic­ture. Ramane totusi o fuga dupa un tren deja in mis­care. Porn­im cu axiomat­i­ca aro­gan­ta si atot­put­er­ni­cie, doar ca, la final sa ne sim­tim zdro­biti de nesem­ni­fica­tiv­i­tatea exis­ten­tei noas­tre si uim­i­ti de fap­tul ca am exper­i­men­tat lumea prin pris­ma unei con­glom­er­atii de mol­e­cule. Mol­e­cule ce-si vor relua ciclul for­mand alti indi­vizi intr-o nes­far­si­ta sinu­soi­da ce alterneaza intre via­ta si moarte.

Toa­ta exis­ten­ta noas­tra e nega­ta prin moarte. Via­ta intrea­ga devine la fel de rel­e­vana ca si sarea de bucatarie sau nisip­ul din desert. Cum elevezi nisip­ul, cum faci o regi­na din sarea de bucatarie si un rege din bicar­bon­at­ul de sodiu? Ii dai iluzia unui scop, ino­bi­la­ta cu ideea unui motiv spe­cif­ic al exis­ten­tei tale la al carei final exista posi­bil­i­tatea de a-ti petrece o alta via­ta, eter­na, inal­ta­ta si dubios de buna. Adi­ca praf in ochii cel mai larg deschisi pana cand sunt ata­ta de iri­tati incat nu mai deosebesc realul de imag­i­nar, lasand sa se vada doar o cea­ta deasa care sa explice tot.

Adanc in noapte simti mai put­er­nic apasatoarea sin­gu­ratate ce cu for­ta a o mie de sori asupra ta pre­seaza. Sin­gu­ra scapare o reprez­in­ta oglin­da. Ea fix­eaza in creierul tau amprenta ta in lume, te asigu­ra de exis­ten­ta ta si te inva­ta cum sa te desco­toros­es­ti de recuzi­ta pe care miga­los ai asam­blat-o.

Adanc in noapte Ade­varul apare pre­cum Meduza, te impi­etreste si te ingrozeste, armatele de sta­tui devin exem­ple  necon­tenit amintite celor ce de la dru­mul bata­torit vor sa se aba­ta. Oglin­da este si aici sin­gu­ra modal­i­tate prin care poti privi Ade­varul in fata.

Rafi­na­men­tul obser­vati­ilor se lasa rev­e­lat doar daca ochii ce le privesc sunt indea­juns de cuteza­tori si infor­mati, ved­erea unui laic fiind la fel de clara ca cea a unui orb in intuner­ic. Doar obis­nuin­ta cu tonurile sub­tile ale nop­tii vor rev­ela atat de firav­ele licariri a caror con­fig­u­ratie atat de des trece neob­ser­va­ta.

Am sa las neba­nui­ta lucid­i­tate a lui N. Stanes­cu sa stre­coare pet­ice de lumi­na prin cra­p­a­turile din bara­jul gandirii actuale : “Eu cred ca un om este ceea ce-si aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma con­sid­er pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta, une­ori, oamenii sunt, in aparenta, schim­bat­ori, sau in mod difer­it, fiind­ca de fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre tine insu­ti.”

© 2014, Andreiul. All rights reserved.