Naivitatea tanarului lup

by Andreiul

ryanmcarthur7Sa pre­supunem ca sunt la fel de smintit ca si gan­dac­ul de bale­gar ce crede ca el invarte intreg paman­tul rasucind un bot de rahat, pre­cum un Sisif, inlan­tu­it de pro­pri­ul Ego, luand asupra lui titan­i­ca munca de-a invar­ti manivela ciclurilor cos­mice. (Ce ramane din Sisif fara acea pia­tra?, o intre­bare pen­tru alta data.)

Poate de aceea la fiecare postare ma simt aseme­nea unui Cio­ran, in cautarea cuvan­tu­lui rar, sau a unei inver­si­u­ni sau metafore care sa exte­ri­or­izeze cu acu­ratete inex­prima­bilul. Poate de aceea imi e atat de greu sa imi expun gan­durile in postari si sa le for­mulez intel­igi­bil, intr-un mod con­stant. Dege­a­ba pas­esc pe cuvinte ca pe mine antiper­son­ale si m-astept ca dupa ce in urma mea las un camp dezolant, altii sa-l numeas­ca calea spre Ade­var. Prin ochii de sti­cla auzi ca : dru­mul spre nicaieri se obser­va prin cea­ta groasa a trairii in deziluzii, doar atun­ci cand din­tr-un motiv sau altul, pasii tai ii observi obiec­tiv. Adi­ca incepi sa masori rit­mic­i­tatea uni­ver­su­lui incepand cu cea a res­pi­rati­ilor si batai­lor inimii, con­sti­en­tizezi ca ener­gia cu greu acu­mu­la­ta se risipeste aler­gand fre­net­ic spre o pra­pastie sau tain­du-ti cu pasi­une vio­len­ta cra­ca de sub picioare, in tot acest timp avand ochii pironi­ti asupra unei imag­i­ni care curge pre­cum cea­surile lui Dali si se descom­pune pre­cum portre­tul lui Dori­an Gray, fiind cu neinc­etare priv­it de catre gloate ce se asea­mana izbitor cu pic­turile lui Goya.

Din cate am auz­it eu, ochii mei de sti­cla au in jur un aba­jur si prin acest fil­tru vad cum via­ta asta trece pre­cum norii si fur­tu­na vara. Pana apu­ci sa te prinzi de ce si de cum, ploa­ia a tre­cut deja, soarele te-a si uscat si nu-ti ramne decat o vaga impre­sie, nicide­cum o cer­ti­tune, c-a plouat. Daca-s sti cum, as dis­ti­la cunos­tin­tele lumii si le-as trans­for­ma intr-o pasti­la pe care s-o dau tutur­or diminea­ta inainte de masa. Asa am evolua si noi spre nean­tul nemar­ginit. Dar prob­a­bil ca Ade­varul e ascuns unde­va in nori. Asa ca daca i-am prinde si i-am usca, i-am taia fin cu o lama si i-am trage pe nas, Ade­varul s-ar lovi direct de neu­ronii nos­trii si prin supra-doza ei s-ar trezi uni­form din starea de letargie la o con­sti­in­ta supe­rioara si inefa­bil evolu­a­ta, trans­for­mand buca­ta aceas­ta iner­ta de lut, prin lovi­turi repetate, intr-un clopot ce-ar rasuna adanc in vaz­duhurile inte­rioare neex­plo­rate si-ar exte­ri­or­iza infe­ri­or­i­tatile noas­tre, arzan­du-le pre­cum focul iadu­lui la lumi­na par­adisu­lui. Ecourile star­nite din acel epi­cen­tru ar zgudui si dara­ma inrada­ci­nate si otrav­i­toare par­a­digme. Crezan­du-ne in par­adis, am inchide ochii, si daca am inc­eta sa vedem exis­ten­ta cu ochii alto­ra si am incepe s-o obser­vam cu ochii nos­trii, ne-am trezi deza­m­ag­i­ti in pestera lui Pla­ton.

Dar destul despre Ade­var si alte notiu­ni atat de abstracte incat un tablou de Pol­lock ar pali rusi­nat de nesem­ni­fica­tiv­i­tate si sim­pli­tate. Realul e unul si anco­rat in el sun­tem cu totii, chiar daca traiul in imag­i­nar este prefer­at.

Prob­a­bil eu am impre­sia ca ma joc cu con­cepte atat de avansate incat doar o mana de oameni m-ar putea intelege, dar in real­i­tate de fapt, com­plex­i­tatea gan­durilor expri­mate aici sa fie com­pa­ra­bile cu plugul de lemn tras de boi, si eu sunt unul din cei inhamati la jug. Oricum, ferice e doar cel ce nu-si cunoaste con­di­tia si accep­ta un drum care nu-i al lui dar duce cu sig­u­ran­ta catre o chirie in pamant si un loc in cer. De ce sa trans­for­mi san­turile facute de plug in cir­cum­vo­lu­tiu­ni, cand doar una din cele doua iti asigu­ra ultim­ul iPhone. Evi­dent ca jocul de-a cuvin­tele n-are sa-ti umple altce­va decat vocab­u­larul, dar nu tre­buie sa te dai batut, chiar daca batut vei fi destul de gur­manzii cu privir­ile ince­tosate de la vin cu busuioc si alte del­i­catese cani­bal­ice.

Dar aces­ta nu sunt eu. Aces­tea sunt doar gan­durile mele. E o dis­o­nan­ta cog­ni­ti­va la mijloc. Dege­a­ba incerc sa ofer defin­i­tii pre­cum pro­fe­sorii, m-as ador­mi in cur­sul ple­doariei ce mi-ar deveni epitaf. Cu sig­u­ran­ta nu sunt primul care-si arun­ca gan­durile pre­cum un cartof pra­jit luat prea repede in mana, cine-l prinde se-alege cu o arsura chim­i­ca si-o cica­trice pe ecto­plas­ma aia dubioasa numi­ta de unii via­ta. Ma simt cvasiferic­it ca pot sa-mi plimb mintea prin transee sap­ate in catra­nurile exis­ten­tei si desi prea des ma incal­cesc in sar­ma ghim­pa­ta ce gran­i­tu­ieste mai stiu eu ce hotare, stiu ca stand aco­lo desco­par tot tim­pul din lume com­pri­mat intr-o picatu­ra de roua, desco­par ca o frun­za veste­ji­ta de nuc are mai mul­ta via­ta in ea decat o buca­ta iner­ta de lut ani­ma­ta de impul­sul de-a urca dealuri cu bolo­vani in spate si golo­gani in strai­ta.

Cum m-am obis­nu­it, finalul nu e al meu deoarece, in aces­te ver­suri e dis­ti­lat cu maestrie acel ceva care mie-mi scapa cu desavar­sire.

Sufer­in­ta poate fi întuner­ic, taci­une în ini­ma,
pe frun­ti albas­tru ger,
pe coap­sa ea poate fi pecete arsa cu fier,
în bul­gare de tarâ­na
o lacrima sau sâm­bu­re de cer.” L. Bla­ga – Lau­da sufer­in­tei1391496_10151892227822492_1544967847_n

© 2015, Andreiul. All rights reserved.