Un critic credul

by Andreiul

Mehdi-Ghadyanloo-4Nu mi-as dori decat sa-mi lovesc inchei­e­turile cu un cio­can greu si cuie rug­i­nite. Sa ma tin­tu­i­esc pe zidul efe­mer al celor mai nesem­ni­fica­tive sim­boluri si sa fiu inter­pre­tat in mii de mod­uri, fiecare mai gre­sit decat pre­de­ce­sorul sau. Lumi­na cand se loveste de trupul meu viu devine umbra. Sunt apogeul unei exis­tente fara sens ce absoarbe si nim­ices­te pen­tru a exista. Tot ce-mi vine in minte este rezul­tat­ul unei alchimii prost inte­lese si fara de sens. Vapori de mer­cur si sulf imi umplu pla­manii negrii si imi meta­mor­fozeaza gan­durile intr-un peisaj roz si plin de posi­bil­i­tati. Am devenit un absurd si asta ma face sa-mi inte­leg tre­cu­tul si deci viitorul. Voi fi inte­les doar de cei cu sti­cla in mana dreap­ta si mana stan­ga ridi­ca­ta in semn de protest spre un cer infinit, bleste­mand norii ce necon­tenit se tran­sofr­ma din ele­fan­ti in testoase, intr-un cerc vicios infinit. Sunt parte din mis­carea mor­bi­da a lumii. Din adunatu­ra de organe ma preschimb in vierme apoi in mus­ca si tot asa urc in lan­tul trofic, rein­car­nan­du-ma la infinit, intregind si indestu­land stom­acele avide ale tutur­or. Mate­ria din care sunt alca­tu­it se recileaza. De ce n-ar face asta si ener­gia sto­ca­ta in madu­larele astea putrezite, ast­fel din­tr-o dor­in­ta per­ver­sa ia nastere gan­dul ca, ener­gia sa fie eter­na si sa-si reia exis­ten­ta intr-o noua real­i­tate tran­sce­den­ta­la, ast­fel in func­tie de com­por­ta­men­tul unei bucati de carne supusa influ­entelor unui mediu fast sau nefast, voi merge spre o eter­ni­tate cu pene sau cu smoala. Absurd, in era cin­is­mu­lui si a real­is­mu­lui nihilizat, s-ar sparge si sfar­ma pris­ma prin care bucati de lut devin extazi­ate de gan­durile unui peleri­naj prin vid, impopo­to­nati cu penaj arti­fi­cia­lo-fic­tiv pur­tat etern pe umeri ima­te­ri­ali, defi­land sfida­tor spre o alta dimen­si­une.

Vis­cer­al­i­tatea impotri­va aces­tor fal­suri medievale nu vine decat din dor­in­ta de a trece cat mai repede peste ele si, oda­ta dovedi­ta fal­si­tatea si inutil­i­tatea lor, se va naste dor­in­ta de a pune ceva cu-ade­varat real in locul pe care aces­tea il ocu­pa pline de fal­sa aparte­nen­ta. La fel cum intr-un drum ini­ti­at­ic nu ti se poate expli­ca final­i­tatea, tu tre­buie sa ajun­gi la con­cluzi­ile finale prin pro­pri­ile tare put­eri sau daca nu ajun­gi la ele sa rat­aces­ti etern prin padurile fara de sfar­sit ale intunecat­u­lui incon­stient; ideea ca o zei­tate unde­va aco­lo din­co­lo de noi are gri­ja noas­tra e la fel de absur­da ca si ideea ca vom merge pe uni­corni in dru­mul spre rai. Nece­si­tatea unei noi stari de con­sti­in­ta n-a fost nicio­da­ta mai apasatoare. Dar pen­tru ca lumea aceas­ta e un labirint intr-o pestera plina de oglinzi diforme, ce reflec­ta con­tor­sion­at si inverseaza imag­inea aceluiasi EU, vom reusi doar sa ne adancim in vis­cerele imag­i­naru­lui. Trist e ca vom descoperi acel EU pe care-l reflec­ta oglinzile doar cand vom fi atat de departe de orice urma de intoarcere la real­i­tate si, atun­ci si doar atun­ci, vom pri­mi inspi­ra­tia sa ne intoarcem inaun­trul nos­tru pen­tru a intelege lumea pe care atat de sar­guin­ciosi am par­jolit-o.

Nici o idee, ori­cat de sem­ni­fica­ti­va si de trans­for­ma­toare ar fi, nu va fi prim­i­ta de inter­locu­tori decat daca vor sti ca a ven­it din stra­fun­dul izvoru­lui lor inte­ri­or. Dar acel izvor e otrav­it inca de la nastere; toa­ta via­ta ce-o traim si-o pre­tu­im, privi­ta prin pris­ma ideilor din acel izvor, nu fac decat sa trans­forme sufer­in­ta si inutil­i­tatea in dia­mante si neste­m­ate care impodobesc un peisaj sear­bad si lugubru. Dar nu-i nevoie decat peripetia unui drum inceput intr-o padure oare­care, o gura de apa din­tr-un loc oare­care si natu­ra se rev­e­leaza in toa­ta fru­musetea ei si te invi­ta s-o privesti si s-o con­tem­plezi, ast­fel destain­uin­du-si mis­terele ea devine tem­plul etern si mirac­u­los sub cupo­la caruia toti nada­j­duim si prea puti­ni obser­vam. Peisajul sear­bad se trans­for­ma si cap­a­ta culori vii ce trezesc si incan­ta ochii larg deschisi dar ince­tosati, flu­id­i­tatea dizol­va lenti­la aceea de miop prin care lumea-i o iluzie opti­ca.

In fine, nu vreau decat sa gas­esc fran­turile de trans­par­ent ale aces­tei exis­tente de alabas­tru, fran­turi prin care lumi­na-si face timid apari­tia si-si dez­valuie ata­tor de puti­ni ochi exis­ten­ta.

Ca de obi­cei, finalul nu-i al meu :

(…) Dar mur­mu­rul, acord eternizat,
Neinc­etat marirea ta o plinge;
Si-ntreg­ul tau tre­cut, piet­ri­fi­cat,
In unda potoli­ta se ras­fringe.   Riul — de Ion Bar­bu

9caf161740be732e869697bc4c32-post

© 2015, Andreiul. All rights reserved.