Tipatul de nastere al bebelusului, e un bocet

by Andreiul

creation_bhajjushyam1Incerc sa-mi coag­ulez gan­durile, zi de zi, ca o mama­li­ga dne­sa si com­pacta, omoge­na si con­tin­ua, insa tot ce-mi iese e un ghive­ci plin de apa si de goluri, inomogen si plin de lap­susuri, fara o con­ti­nu­i­tate. In flacara unei luma­nari se dez­valuie un por­tal catre o alta exis­ten­ta. Infi­nite poten­tial­i­tati isi ard lan­turile si se desprind de aceas­ta buca­ta mate­ri­ala de fitil. Cor­pul meu e un fitil care se intre­tine din arderea aces­tor lan­turi ce, dizolvan­du-se vor elib­era focul ce va par­joli acest deja par­jolit pamant. Prob­a­bil ca flacara noas­tra inte­rioara se con­tem­pleaza privin­du-se in ochi, reflec­tati in lacrima gigan­tu­lui uni­ver­sal, haos care le naste si le nim­ices­te pe toate. Prin bunatatea hao­su­lui pri­mor­dial, flacara a fost uni­ta cu fitilul si din uni­unea celor doua s-a nascut dor­in­ta de a-l fau­ri pe gigan­tul uni­ver­sal, care dan­du-si sea­ma ca e doar un pig­ment de imag­i­natie din flacara fitilu­lui, a inceput sa plan­ga.

Privind o oglin­da intr-o oglin­da, uni­ver­sul se intinde la infinit si ori­zon­tul se extinde pana unde imag­i­na­tia-si poate alun­gi gan­durile, dimen­si­u­nile ce se nasc, posi­bil­i­tatile si para­lelele ce au atatea in comun dar nu se vor inter­sec­ta nicio­da­ta, sep­a­rate de un zid insur­montabil al iluzi­ilor optice. Cu alter­area mate­ri­ala a materiei, reusim sa ne uitam pe o gau­ra de cheie spre alte uni­ver­suri, sa le prin­dem vibra­tia, insa prinderea lor e ceea ce le elibereaza si ne pune intr-o fuga con­tin­ua dupa ele, ca fuga dupa un tren deja in mis­care, meni­ti esecu­lui, pro­gra­mati ast­fel de toc­mai legile fiz­ice ale aces­tui univers haot­ic. La fel cum alat­u­rarea aparent haot­i­ca a unor cuvinte te poar­ta pe dru­mul ima­te­r­i­al al neu­ro­trans­mi­ta­to­rilor, de la o buca­ta de neu­ron la alta, un traseu elec­tro-chim­ic ce te formeaza si reformeaza in ace­lasi timp.

Cu sig­u­ran­ta real­i­tatea vizuala e mai veche decat real­i­tatea ver­bala, cu alte cuvinte, evo­lu­tion­ist, am vazut mai devreme decat am vor­bit. Asa ca imag­i­na­tia tine de o dez­voltare vizuala accen­tu­a­ta, capac­i­tatea de a trans­mu­ta si redec­o­ra uzualul e o abil­i­tate mai pro­fund intipari­ta decat jocul de cuvinte, neo­cor­tex­ul a fost nevoit sa se dez­volte sa poa­ta inte­gra si cuvan­tul, si poate cu aceas­ta capac­i­tate, cand lan­turile ce inca­tusau vizualul au fost rupte de cuvant, imag­i­na­tia noas­tra a luat-o cu-ade­varat raz­na, deoarece n-am mai fost inchisi in cutia mintii noas­tre, am reusit sa intelegem ce se intam­pla in cui­ta celuilalt si deci o noua per­spec­ti­va s-a nascut, diferi­ta de a noas­tra, com­ple­tand viz­iunea asupra aces­tei lumi aparent finite. Insa de la cine venea acea voce, ini­tial con­sti­in­ta era un ecou al cuvin­telor noas­tre, repetand mecanic si intiparind cuvinte, insa mai apoi, si-a cap­atat pro­pria sa gandire si aran­jare de cuvinte, si cuvin­tele noas­tre au devenit ecou al con­sti­in­tei noas­tre.


 

SAID A BLADE OF GRASS by Kahlil Gibran

Said a blade of grass to an autumn leaf, “You make such a noise falling! You scat­ter all my win­ter dreams.”

Said the leaf indig­nant, “Low-born and low-dwelling! Song­less, peev­ish thing! You live not in the upper air and you can­not tell the sound of singing.”

Then the autumn leaf lay down upon the earth and slept. And when spring came she waked again — and she was a blade of grass.

And when it was autumn and her win­ter sleep was upon her, and above her through all the air the leaves were falling, she mut­tered to her­self, “O these autumn leaves! They make such noise! They scat­ter all my win­ter dreams.”


9caf161740be732e869697bc4c32-post

© 2015, Andreiul. All rights reserved.