L’enfer c’est les autres

by Andreiul

all I do is awake tiredPre­cum un cub rubik de nere­zol­vat, real­i­tatea isi mis­ca umbrele pe reti­na-mi usor impre­sion­abi­la, insa nu pro­duc decat fas­ci­cule de neant care nu se lasa inter­pre­tate nici­cum. Toate raman un mis­ter absurd. O adunatu­ra de fotoni cu sens, infor­matie ordo­na­ta metic­u­los insa care redun­dant incearca sa-si imprime exis­ten­ta, lasand in urma ei doar cea­ta si con­fuzie.

Bule de gandire se sparg necon­tenit, oda­ta cu ele se pierd farame de cunos­tinte intan­gi­bil efe­mere si nereplic­a­bile. Uni­ca e doar poten­tial­i­tatea de a le ridi­ca spre con­stient insa nu si capac­i­tatea de a le cap­ta infor­ma­tia. Ramane straina de noi aceas­ta poten­tial­i­tate. Desi haot­ic acest dans, impri­ma nevoia de a obser­va rit­mic­i­tati. Ast­fel pre­dic­ti­ile spon­tane vor oferi momentele de inter­sec­tie cu bulele efe­mere si influx­ul de infor­matie din ele ar putea curge direct in con­sti­in­ta. Ar extir­pa can­ceroase pre­dis­poz­i­tii si-ar refor­ma maligne redun­dante.

Infir­mi­tatea pe care toti o avem la inceputul exis­ten­tei e inviz­ibi­la si de aceea e ubicuitar dece­la­bi­la. Prob­a­bil traiul in gudronul igno­ran­tei ofera izo­la­tia nece­sara oglinzilor ce-ar reflec­ta orbirea noas­tra, ast­fel toti sun­tem decer­e­brati insa atot­cunosca­tori si rem­i­nis­cen­tele unei ere ratio­nale sunt atat de reale pe cat dimen­si­unea ecran­u­lui de la tele­fon o per­mite. Ne lovim zi de zi de ziduri pe care le-am per­cepe doar daca usile per­cep­tiei noas­tre ar fi curate, insa maz­ga ce le intineaza incetineste flux­ul de lumi­na spre reti­na noas­tra atrofi­a­ta, cree­and ast­fel doar iluzii mist­ice si delir. Cei ce se debaraseaza de zidurile plumburii care opun rezista pen­e­trarii razelor ultra­fine ale sub­til­i­tatilor din texte in neguri descoperite, per­cep fisurile in con­ti­nu­i­tatea celor­lalti si pre­vestesc descom­punerea ce pe toti ne car­ac­ter­izeaza inain­tea thanato­su­lui. Debransarea de la real­i­tate nu face decat sa dizolve atat de ferm anga­jatele con­cepte despre aceas­ta lume recur­si­va si frag­i­la, nu ar face decat sa dezmem­breze sta­tu­ile pilon ale real­i­tatii tinute impre­una doar de con­gru­en­ta per­cep­ti­ilor ce picteaza anapo­da pe pelic­u­la organ­i­ca si devine real­i­tate. Repet­i­tiv­i­tatea e sin­gu­rul zeu pe lan­ga Haos ce da sens exis­ten­tei noas­tre. Fara repet­i­tiv­i­tate am fi arun­cati in deri­va per­pet­ua a cau­tarii de sine, un ego n-ar avea cand sa ia nastere, un sine nicio­da­ta gasit si nicio­da­ta anco­rat intr-o repeti­tie ce-ar da inceputul unei mem­o­rii si deci unei iden­ti­tati. Prob­a­bil aceas­ta con­sti­tu­ie „tea­ma nemuririi”, daca am fi in per­pet­ua mis­care nemurirea ar fi decat la un pas.

Soarele ce arde inaun­trul fiecaruia ar putea fi poten­tat daca fiecare si-ar lus­trui lupa ce-o folos­es­te la per­cep­tia real­i­tatii, arzand ast­fel igno­ran­ta, facand cu ea cum faceam cu fur­ni­cile cand eram copii.

© 2016, Andreiul. All rights reserved.