remember man that dust thou art and unto dust shalt thou return

by Andreiul

lament-for-icarus-by-herbert-draperA ven­it toam­na, acopera-mi ini­ma cu ceva, cu umbra unui copac, sau mai bine, cu umbra ta.” Vad eu lumea difer­it oare, ma intreb retoric, privin­du-mi reflex­ia oglin­di­ta din vas­tul infinit al luci­u­lui din univers. Prob­a­bil ca nu, aceeasi ochi ce ii privesc in oglindire, privesc inapoi la mine si sun­tem doi, dar ace­lasi unul, asa ca desi am impre­sia ca vorbesc cu un inter­locu­tor, e doar un monolog. Exista insa un lift ce ne conecteaza la toate nivelurile noas­tre, stra­bate eta­je nenu­marate pen­tru a pune in relatie pla­nuri imag­inare incas­trate in arborele genealog­ic, cod­i­fi­cat in ADN toate erme­ti­zate de o claus­tro­fo­bi­ca can­ti­tate de infor­matii. Acce­sul spre ele e mai difi­cil decat a pasi pe cea mai apropi­a­ta stea, de care ne lea­ga doar un fir de fotoni con­cen­trati de lenti­la con­ca­va a unui tele­scop, cap­tati de pelic­u­la de celule retiniene ale unui obser­va­tor. Fara el intrea­ga exis­ten­ta e fara de sens, ea exista insa fara capac­i­tatea de a-si con­tem­pla exis­ten­ta. Oare­cum omul, in ego­cen­tris­mul sau sadic, si-a incu­nunat fiin­ta pun­dan­du-si in cen­trul uni­ver­su­lui exis­ten­ta.

Inlan­tu­it in minus­cu­la inca­pere din care con­tem­plez uni­ver­sul, sunetele-mi poar­ta eterul peste oceane de stele si sori nici­cand vazu­ti de un ochi uman. Sunt atat de sem­ni­fica­tiv pen­tru tot cer­cul de oameni cu care-mi petrec infinitez­i­mala exis­ten­ta si in ace­lasi timp atat de nes­imni­fica­tiv com­par­a­tiv cu scara uni­ver­su­lui in care-mi duc, in para­lel, aceeasi exis­ten­ta, ca un som­nam­bul obscur, arun­cat in anon­i­mat­ul aces­tui viciu numit via­ta. Ca un batran poet, pictez tablouri imag­inare in mintea mea despre cum ar putea fi aco­lo, la eoni dis­tan­ta de camaru­ta din care intreg uni­ver­sul ia via­ta. E un cerc vicios i-as spune. Fas­ci­nat nu e decat cel a carui minte nu poate zbu­ra din­co­lo de nori apasatori si un soare a carui grav­i­tatie atrage orice mol­e­c­u­la polara ce-ar dori sa-i scape inefa­bilei atrac­tii.

Cand cu imag­i­na­tia te joci, ea intr-o bila de mer­cur se meta­mor­fozeaza, pe care o plim­bi in mana, simtind-o inex­plic­a­bil de grea, den­si­tatea ei acu­mu­land masa pe masura ce can­ti­tatea de infor­matie pe care o pro­ce­sezi creste. E triv­ial sa spui ca, anesteziati fiind cu nema­sur­ate seda­tive, nu ne vom putea regru­pa intr-o coerenta de care doar stra­bunii nos­trii erau capa­bili. Insa con­frun­tar­ile viitoru­lui se vor intam­pla in sfera imag­i­naru­lui si nu vom fi ciopar­ti­ti de obuze cazute haot­ic. Asa ca arma ce tre­buie lus­tru­i­ta e mintea si imag­i­na­tia, deoarece cei ce vor cas­ti­ga le vor monop­o­liza si deci ne vor monop­o­liza viitorul, van­zan­du-ni-l la supra-pret si la pro­motii. Am incheiat pe o nota mai bémol, insa  real­i­tatea e una si scop­ul meu sa o oco­lesc nu este.


Ce se preschim­ba-n poezie?
Numai lucrurile cari s-au stins
trecând în amintire.
Numai arza­toarea nimi­cire
prin ceea ce cau­ti într-adins.
Numai ple­carea si-ntoarcerea.
Numai dru­mul cocoarelor.
Numai frun­za ce cade
Si oboseala popoarelor.”

© 2016, Andreiul. All rights reserved.