Glãsuiri din orbitoarele întunecimi

by Andreiul

Iro­nia poate începe orice text. Într-o lume în care totul se bazeazã pe rapid­i­tate, gran­ite de nano-secunde împinse spre uni­tati de masurã infinitez­i­mal de mici, sta­di­ul cel mai avansat pe care-l poti atinge ca om, e sã stii când sã taci, sã fii calm, detasat si sã întele­gi cum sã pierzi 3 secunde respirând înainte sã raspun­zi la orice provo­care. Con­cluzia ime­di­atã denotã cã mâna ima­te­ri­alã a naturii nu ne-a cio­plit la fel de repede pe cât noi am cio­bit si ciopâr­tit natu­ra, remod­elând-o dupã bunul nos­tru plac, supunand-o voin­tei noas­tre, stor­când din marun­taiele pamân­tu­lui fiecare strop de efi­cien­tã pe care ni l-a per­mis tehnolo­gia vremii, îmbunãtãtind, accel­erând si com­primând pro­ce­se­le nat­u­rale, acte medi­ate sub­til de noile teorii despre real­i­tate. Oricât s-ar fi zbatut voin­ta brutã si nes­e­lec­tivã a naturii, n-ar fi fãcut nicio­datã spon­tan un semi­con­duc­tor, ce sa zic de un iPhone sau un I.S.S.; creân­du-si doar robi care sã-i per­petueze orb voin­ta pri­mor­dialã prin pul­si­u­ni si afecte pri­mare.

Pasind neîn­fricat spre prã­pastie, în hãul negru ce mãnâncã din fiecare putin câte putin, pânã ce sun­tem reci­clati în total­i­tate, reumplând cu rãmãsitele noas­tre cufer­ele din­autrul cãro­ra sunt fãu­rite apoi alte si inimag­i­nate lumi, difer­en­tiez din întunec­imea prã­pastiei rãsãrit­ul înde­par­tat si-mi rasare gan­dul cum cã întreg pro­ce­sul aces­ta per­fid e încas­trat în creuze­tul putrid de pãmânt cos­mic, cu haini­tate con­damnat la a se încinge prin vâl­toarea focu­lui inte­ri­or, având toate pro­ce­se­le din­aun­tru catal­izate de con­sti­in­tã. Ea dizol­va pânã la esen­tã mul­ti­plele neîn­te­lese, com­binând, divizând si sis­tem­at­ic facând din toate expan­si­u­nile si con­trac­ti­ile, dilatãrile si retrac­tãrile, unel­tele prin care inte­ri­orul se cunoaste pe sine si deci, prin deduc­tie, întreg uni­ver­sul. Spun deduc­tie pen­tru cã desi lupa numitã con­sti­in­tã e subiec­tivã, mecan­is­mele deduse din ea fiind com­pro­mise, mân­jind ast­fel real­i­tatea, prac­tic lupa fiecãruia alca­tuind pro­pri­ul ade­vãr, prin induc­tie. Oamenii cei mod­erni au remar­cat aceastã dis­cor­dan­tã si au con­stru­it, cu o metic­u­loz­i­tate de gas­tro­pod, prin­cipi­ile metodei sti­in­tifice corec­tând aber­a­tia opticã, inevitabilã alt­fel, trans­for­mand, pre­cum alchimistii, o viatã plinã de prob­leme într-o viatã plinã de solu­tii. Reusim, prin anga­jarea si ascu­tirea unel­telor, sã tãiem sis­tem­at­ic vlãs­tarii veni­nosi ai iederei ce paraziteazã copac­ul ce ne-a dat mãrul cunoas­t­erii si sã triem ramurile sãnã­toase de cele necro­tice, ghidân­du-ne con­sti­in­ciosi microscoapele spre copac­ul ce-a rãmas stafid­it, cu nesãti­etate avân­du-si vla­ga secã­tu­itã de iedera ce l-a între­cut în dimen­si­une înlan­tuin­du-l si inlocuin­du-l. Cu non­salan­tã meta­mor­fozân­du-se în cufãrul cu giu­vaierele cele mai fru­moase si mai strãlu­ci­toare, luminând întunec­im­i­le cu put­erea a o mie de sori, atrage moli­ile naive, ascun­zând sub capac vis­cerele bal­au­rilor ce-si vor mân­ca gãsi­torii, demarând reci­clarea cos­micã si înde­pãrtând real­i­tatea din­spre mok­sah, ghidând-o cu o impla­ca­bilã rigoare spre sclavia cer­cu­lui vicios din sam­sara în care mate­ria e bru­tal râs­ni­tatã, dete­ri­orân­du-se si împuti­nan­du-si splen­doarea la fiecare ciclu, fãcând aproape imposi­bi­la detasarea de cerc. Nir­vana ar fi atin­sã doar dacã gigan­tul cos­mic, în lacrima caruia toti ne ducem întea­ga pro­toex­is­ten­tã, ar sufla cãtre vâl­toarea focu­lui nos­tru inte­ri­or si l-ar stinge pre­cum vân­tul unei fur­tu­ni stinge o lumânare, fumul rãmas fiind sin­gu­ra dovadã a exis­ten­tei din care toc­mai am eva­dat.

…”În esen­tã, prin­cipi­ile metodei sale sînt urma­toarele: pri­ma era de a nu accep­ta nicio­datã un lucru ca ade­varat dacã nu-mi pãrea ast­fel în mod evi­dent; adicã de a evi­ta cu gri­jã pre­cip­itarea si prejude­ca­ta si de a nu intro­duce nim­ic în judecãtile mele decît ceea ce s-ar prezen­ta clar si dis­tinct spir­i­t­u­lui meu, nepuînd nici­cum sã fie pus la îndoialã. A-mi con­duce gîn­durile, începînd cu obiectele cele mai sim­ple si mai usor de cunos­cut, pen­tru a mã ridi­ca putin cîte putin, ca pe niste trepte, la cunoast­erea celor mai com­plexe si pre­supunînd o ordine chiar între cele care nu se succed în mod firesc.” — Descartes si spir­i­t­ul sti­in­tif­ic mod­ern

© 2017, Andreiul. All rights reserved.