edituraAion.ro

Inspiratii din Calimara Infinita.

Noaptea, cele mai frumoase flori isi risipesc parfumul

ryanmcarthur12Mintea imi este acum lumi­na­ta de rev­e­latii pe un mon­i­tor. Luciferice si par­a­disi­ace idei mi se perin­da prin fata ochilor si  pe masura ce noi si fer­me­ca­toare ade­varuri prin tim­pane imi trec, pre­cum cio­canele ce sparg vase­le de lut, impa­man­ten­itele axiome prin care privesc lumea, se sfara­ma, lasand goluri de cele mai multe ori greu de umplut. Suna pes­imist dar, pre­cum un bor­can vidat este avid dupa aer, la fel fiecare gol for­mat e avid de infor­matie. Accentuez ideea ca infor­ma­tia pe care o absorb, e fil­tra­ta deja de cel putin o minte, lumi­na­ta sau nu. Incerc din ras­put­eri ca acest pro­ces nesa­tios la nes­far­sit sa-l pre­lungesc, si cat mai mult sa ma bucur de acest echili­bru pe care infor­mati­ile si golurile intre ele il joa­ca.

Noaptea ramane cel mai pro­duc­tiv anotimp. E o sub­di­viz­iune aparte a celor 24 de ore fiind­ca in orele de noapte luna destainuie mas­tile pe care toti le con­stru­im dez­valuind ade­vara­ta fata a celui cu care vorbesti. Une­ori poate fi chiar monolog, vazan­du-te si anal­izan­du-te pe tine asa cum esti. Nu stiu daca exista ceva mai rev­e­la­tor pe lumea asta decat o oglin­da. Cand in ochii tai te uiti, atent, daca te observi, ca si cand din mers, fugar iti sur­prinzi reflex­ia in ceva vit­ri­na, ti se rev­e­leaza intrea­ga ta fiin­ta. De cele mai multe ori iti fer­esti privirea, si rusi­nat cau­ti un alt punct spre care sa iti atin­testi ochii si gan­durile. Sun­tem oare atat de deconec­tati de noi insine incat mereu cau­tam puncte exte­rioare de care ca de niste ancore sa ne fix­am, si cu non­salan­ta con­tra­punc­tul sa-l negli­jam com­plet?

Adanc in noapte, doar cei ce nu dorm sunt priv­i­le­giati cu neba­nu­ite rev­e­latii, pe care som­nul cu vise­le lui desarte, le nea­ga sau le min­i­mal­izeaza exis­ten­ta. Noaptea ramane rez­er­va­ta celor ce-si nea­ga impul­surile impla­ca­bile si doar zbatan­du-se in angoasa vie­tuirii noc­turne, obsta­colele devin obiec­tive indepli­n­ite si suma lor con­tureaza con­ste­la­tia care la final lea­ga toa­ta exis­ten­ta noas­tra.

Noaptea trai­ta cu cin­ism si nihilism dez­valuie cele mai fru­moase rasar­i­t­uri.

Mar­tirii aces­tui nevazut camp de lup­ta raman ade­sea anon­i­mi si sub priviri con­ge­late in soarele unei zile de vara, se topesc pre­cum plas­tic­ul pe jar, facan­du-se din ce in ce mai mici pana cand micro­scop­i­ca lor dimen­si­une nu mai are nici o rel­e­van­ta pen­tru exis­ten­ta. In final asta este soar­ta noas­tra a tutur­o­ra. Dru­mul pana la mod­ul in care esti reci­clat de natu­ra e irele­vant si in final naturii nu-i pasa ca-l reci­cleaza pe Mozart sau Ein­stein sau Orwell. Ne pasa noua, celor ce, tarz­iu in noapte, cau­tam ram­a­site ale reci­clarii lor si, ca un puzle la care orbeste ii cau­ti si piese­le, incer­cam sa recom­punem The Big Pic­ture. Ramane totusi o fuga dupa un tren deja in mis­care. Porn­im cu axiomat­i­ca aro­gan­ta si atot­put­er­ni­cie, doar ca, la final sa ne sim­tim zdro­biti de nesem­ni­fica­tiv­i­tatea exis­ten­tei noas­tre si uim­i­ti de fap­tul ca am exper­i­men­tat lumea prin pris­ma unei con­glom­er­atii de mol­e­cule. Mol­e­cule ce-si vor relua ciclul for­mand alti indi­vizi intr-o nes­far­si­ta sinu­soi­da ce alterneaza intre via­ta si moarte.

Toa­ta exis­ten­ta noas­tra e nega­ta prin moarte. Via­ta intrea­ga devine la fel de rel­e­vana ca si sarea de bucatarie sau nisip­ul din desert. Cum elevezi nisip­ul, cum faci o regi­na din sarea de bucatarie si un rege din bicar­bon­at­ul de sodiu? Ii dai iluzia unui scop, ino­bi­la­ta cu ideea unui motiv spe­cif­ic al exis­ten­tei tale la al carei final exista posi­bil­i­tatea de a-ti petrece o alta via­ta, eter­na, inal­ta­ta si dubios de buna. Adi­ca praf in ochii cel mai larg deschisi pana cand sunt ata­ta de iri­tati incat nu mai deosebesc realul de imag­i­nar, lasand sa se vada doar o cea­ta deasa care sa explice tot.

Adanc in noapte simti mai put­er­nic apasatoarea sin­gu­ratate ce cu for­ta a o mie de sori asupra ta pre­seaza. Sin­gu­ra scapare o reprez­in­ta oglin­da. Ea fix­eaza in creierul tau amprenta ta in lume, te asigu­ra de exis­ten­ta ta si te inva­ta cum sa te desco­toros­es­ti de recuzi­ta pe care miga­los ai asam­blat-o.

Adanc in noapte Ade­varul apare pre­cum Meduza, te impi­etreste si te ingrozeste, armatele de sta­tui devin exem­ple  necon­tenit amintite celor ce de la dru­mul bata­torit vor sa se aba­ta. Oglin­da este si aici sin­gu­ra modal­i­tate prin care poti privi Ade­varul in fata.

Rafi­na­men­tul obser­vati­ilor se lasa rev­e­lat doar daca ochii ce le privesc sunt indea­juns de cuteza­tori si infor­mati, ved­erea unui laic fiind la fel de clara ca cea a unui orb in intuner­ic. Doar obis­nuin­ta cu tonurile sub­tile ale nop­tii vor rev­ela atat de firav­ele licariri a caror con­fig­u­ratie atat de des trece neob­ser­va­ta.

Am sa las neba­nui­ta lucid­i­tate a lui N. Stanes­cu sa stre­coare pet­ice de lumi­na prin cra­p­a­turile din bara­jul gandirii actuale : “Eu cred ca un om este ceea ce-si aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma con­sid­er pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta, une­ori, oamenii sunt, in aparenta, schim­bat­ori, sau in mod difer­it, fiind­ca de fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre tine insu­ti.”

Terapia prin metafore

1522128_668226336533235_1754682585_nInspi­ra­tia vine in multe forme, une­ori are coerenta si poti creea o postare, alte­ori sunt doar umbre de stele pe un asfalt vas­cos si chiar daca le urmezi con­secvent, ele tot nu duc nicaieri. N-as minti daca as spune ca de cele mai multe ori merg dupa pro­pria-mi umbra pe drum in sper­an­ta ca ea ma va duce sin­gu­ra si de capul ei unde­va departe. Fac asta stand in pat si-mi dau sea­ma ca poate de aceea nu ajung nicaieri. Incerc sa fiu foarte ermet­ic in ce zic, ast­fel ca citi­torul sa aiba o pla­ja larga de inter­pretare a tex­tu­lui. Asta si…sa ma pot scuza daca nu intelege nimeni nim­ic din ce scriu, sau daca nim­ic nu are legatu­ra cu nim­ic. Adopt si adaptez un stil schizo-volatil, oare­cum ca si gan­durile si per­cep­tia mea despre via­ta. Haos-ul ne guverneaza pe toti si El, atot­put­er­nicul ele­ment pri­mor­dial, e cu-atat mai mis­te­rios si mai intri­g­ant cu cat imi dau sea­ma ca fiecare rand din ori­care text de pe lumea asta putea sa o ia in orice direc­tie si fap­tul ca o ia pe o direc­tie sau pe alta depinde de tine si intrea­ga ta for­matiune de pana atun­ci. Tu ghidezi un sir de gan­duri din­spre hao­sul din mintea ta spre o buca­ta de har­tie, un mon­i­tor sau un inter­locu­tor. Si cine­va poate sa citeas­ca acea ordine si sa pro­d­u­ca in organ­is­mul sau mod­i­fi­cari la niv­el cor­ti­cal si hor­mon­al, fara nici un fel de alt stim­ul decat cel vizual. Ramane fasci­nan­ta aceas­ta idee indifer­ent de cat de mult ai anal­iza-o.

Dar sa lasam lucrurile serioase. “Pen­tru daca te ia som­nu cand citesti” devine noua mea par­a­dig­ma de abor­dare a unor oameni. Oricum e mai ok decat cum era par­a­dig­ma de pana acum, aleg sa cred ca oamenii sunt igno­ran­ti, in gen­er­al, pe subiecte care le ies din sfera de interes direct. Dar subiectele care ies din sfera sunt incomen­su­ra­bil mai multe decat cele care intra, asta la marea majori­tate a oame­nilor si despre ea, acum, nu voi vor­bi. Din cur­toazie am men­tion­at-o. Pen­tru ca e mul­ti si con­suma cea mai mare can­ti­tate de Nuro­fen. Unde vrei sa ajun­gi cu asta, Andrei?, get on with it…

Da, prob­a­bil asta e, nu incerc sa trans­mit nim­ic exact in nici o postare. E doar un joc de cuvinte menit sa incerce sa activeze cati­va neu­roni la celalalt cap­at si de multe ori nici macar asta. Dar gra­biti fiind nu ne mai bucu­ram de jocuri de cuvinte ci doar de “get to the point!”, “what’s the point?”.

Cum poate sa moara cine­va care nu s-a nascut nicio­da­ta?, that is why jesus will live for­ev­er…

De negat nu pot sa neg ca func­tioneaza. Ter­apia prin metafore, epitete, inver­si­u­ni si hiper­bole, toate cat mai ermet­ic adunate si inn­o­date cu nodul gor­dian si arun­cate in cutia pan­dor­ei, texte care au sens doar daca nu le citesti si prind via­ta atun­ci cand sunt arse. Toate aces­te fru­moase fig­uri de stil creeate doar ca omul sa-si poa­ta arun­ca toa­ta frus­trarea pe lumea larga…in lumea larga si sa fie si apre­ci­at de ea pen­tru asta. Cat de fru­mos e omul sim­plu. Aproape la fel de fru­mos ca si umbra sa.

Prob­a­bil ca un stil ermet­ic ramane car­ac­ter­is­tic unei per­soane intro­ver­tite si con­tem­pla­tive si de aceea, arid fiind, e la fel de comestibil ca nisip­ul. Expre­siv­i­tatea in expri­mare si vivac­i­tatea imag­inilor evo­cate de scri­itor vin din con­tac­tul direct cu coroziv­i­tatea vietii, de care, fara sa stim macar, cei mai mul­ti din­tre noi ne fer­im. Con­tac­tul cu via­ta aduce schim­bari, de cele mai multe ori ire­versibile si pro­duce inceperea unei meta­mor­foze care e com­plet in afara con­trolu­lui nos­tru. Da, e la fel de pla­cut pre­cum suna.

Acum incep sa inte­leg sce­na din Fight Club, cand Tyler Dur­den ia mana de pe volan si spune “Let go!”. E rev­e­la­tor momen­tul cand iti dai sea­ma ca mainile tale, tu, nu ghidezi nim­ic din jurul tau si, desi ai iluzia asta, via­ta ta e doar o frun­za intr-o tor­na­da ce te lasa ametit mul­ta vreme dupa ce-a tre­cut. Sunt sig­ur ca atun­ci cand ai capul plin de cucuie de la caza­turi si lovi­turi esti mai feric­it decat atun­ci cand esti in spatele unui ecran si ii vezi pe altii cum mis­ca lumea din stan­ga in dreap­ta. Citat­ul asta, in capul meu e con­stru­it alt­fel de fiecare data cand il aud sau citesc :

In the world I see — you are stalk­ing elk through the damp canyon forests around the ruins of Rock­e­feller Cen­ter. You’ll wear leather clothes that will last you the rest of your life. You’ll climb the wrist-thick kudzu vines that wrap the Sears Tow­er. And when you look down, you’ll see tiny fig­ures pound­ing corn, lay­ing strips of veni­son on the emp­ty car pool lane of some aban­doned super­high­way.”

Disec truisme

0f86d0298ab1e6261f57ad459b5666b7

Spre noi si nedescoperite dis­ec­tii gan­dul, usor ca o pasare fara aripi, ma poar­ta. Suferind de nim­ic altce­va decat de nevroza, si o obsesie com­pul­si­va de a vor­bi si gan­di gra­mat­i­cal corect, inzes­trat cu marin­imie si capa­bil de o zgarce­nie ce i-ar lasa pe cei mai faimosi avari gura-cas­ca, por­nesc din nou spre deloc lumi­natele unghere ale cunoas­t­erii din bur­ta, cu gan­duri ce ar evis­cera si cele mai atent lucrate opere de arta ale faimosilor Mac si Don­ald, Chei ef Si, pre­cum si altii mari si uni­ver­sal recunos­cu­ti creeatori de moda.

As spune ca e o batal­ie pier­du­ta inainte de a fi incep­u­ta. Dar nu finalul con­teaza ci dru­mul spre el. Meto­da aleasa pen­tru aceas­ta intre­prin­za­toare mis­care, nu poate fi decat una. Cunos­cu­ta mie nu imi este inca. De aceea, cu ner­a­b­dare si intristare, prin tot locul caut metode care mai de care mai iesite din comun si mai deprinse din comun pen­tru a dis­e­ca si anal­iza tru­is­mele ce, pro­pa­gan­duse pre­cum meduzele prin ocean­ul de tran­spi­ratie si dejec­tii imac­u­late, gas­esc mereu gazde in mintea caro­ra sa-si faca nu altce­va decat un cuib in care cu prea­mare iscus­in­ta si obscen­i­tate isi gas­esc perechile si se mul­ti­pli­ca pre­cum paduchii pe un caine vagabond. Aceas­ta mereu con­tin­ua si nesabui­ta delasare intru propa­gare, altce­va decat sa strice pre­cum bac­teri­ile un cadavru in padure, nu face. O mai grea aven­tu­ra nici ca puteam sa-mi aleg. Un maestru iscusit si desavar­sit voi deveni in urma aces­tui drum, cau­tat de lip­i­to­rile si mai cu sea­ma de rarii pesti­sori aurii voi fi. Inimag­in­abil de mul­ti si comu­ni, ned­ifer­en­tiati unii de altii, calu­tii de mare nici ca au sa-mi dea de urma, avan­du-si via­ta oran­dui­ta de la nastere, neabatan­du-se de la normele ce adanc in com­por­ta­ment le sunt impri­mate, urma de imag­i­natie si impul­suri de lib­era expri­mare nici ca le trece prin minus­cu­la lor ram­a­sita de minte. Nu ramane decat un pro­ces de elim­inare in urma caruia sa dau de cei ce de aceas­ta mal­adie maligna sunt ocol­i­ti. Ei sunt cheia. Ascun­si adanc in stra­fun­durile oceanelor de maz­ga int­elec­tu­ala isi creeaza un camu­flaj per­fect pen­tru a supravi­e­tui. Pre­cum cameleonii se inte­greaza social si pe fata lor iner­ta nu se poate citi decat feri­cirea ca mul­ti­mea trece pe lan­ga ei nea­vand nici cea mai vaga idee despre acce­se­le de lib­era expri­mare man­i­fes­tate inaun­trul cutiei craniene, departe de ochii curiosi si iscodi­tori ai rechinilor pusi nu pen­tru altce­va decat pen­tru a opri orice acte de genul. Un balet stralu­ci­tor li se vede pe ochi de fiecare data cand cu o gratie rar intal­ni­ta stra­pung cu fur­culi­ta ochii acelo­ra care, istovi­ti de ata­ta pseu­do-munca pseu­do-int­elec­tu­ala, arun­ca cu o gratie groteas­ca cuvinte nici pe jumatate inte­lese. Pen­tru cei ce sunt ascun­si in vazul tutur­or, aces­te crime des­fa­sur­ate in silen­tiu, devin un stil de via­ta din care alt prof­it nu au decat cel de a-si vedea calu­tii de mare si lip­i­to­rile nimicite printr-un lung si deloc sim­plu rit­u­al. De fiecare data cand acest rit­u­al se des­fa­soara, el ia amploare, nu prin sim­pla dor­in­ta din ce in ce mai nesa­tioasa ci prin lucirea de ochi per­cep­u­ta de altii care, din coltul inca­perii, cu o per­ver­sa placere privesc inaun­trul sufle­tu­lui cand acest rit­u­al ia loc.

Dar sa lasam aceas­ta deloc orto­doxa cale pe care pasii de pana acum ne-au indrep­tat. Metodele de propa­gare a ade­varu­lui au devenit, daca nu inex­is­tente, as spune eu foarte fin con­tu­rate. Din aceas­ta cauza, cred, toti acced spre ade­varurile alto­ra si uita, din nesti­in­ta sau din pura dor­in­ta de a apartine la ceva, cu un spir­it crit­ic sa abor­deze ceea ce pe gat li se forteaza. Prob­a­bil unii sunt mai rezis­ten­ti ca altii la reflex­ul de a regur­gi­ta si, sen­za­tia provo­ca­ta de eroz­i­unea ade­varu­lui con­tor­sion­at si cio­plit de alti orbi creeaza un dis­con­fort la panse­lutele dezo­bis­nu­ite de coroziv­i­tatea pe care ade­varurile dure o impri­ma stom­ac­u­lui.  Ast­fel revoltate si moti­vate por­nesc in marea aven­tu­ra de tzopa­iala si cu o migala de chinez batran, a schim­ba argu­mentele cu pareri se por­nesc a face, indul­cind si cat­ife­land mar­gin­ile obtuze ale ade­varu­lui aspru si deloc usor de inghi­tit. Rezul­tat­ul este fac­torul de decizie final, meto­da fiind lasa­ta ambigua, ast­fel, orice este si devine per­mis. Reg­ulile jocu­lui fiind doar de cati­va stiute si cu desavar­sire nescrise. Put­erea ramane  departe de unde lumi­na reflec­toarelor cu inten­si­tatea a zece mii de sori bate, tot ochi­ul orbu­lui con­cen­tran­du-se pre­cum moli­ile spre lumi­na cea mai inten­sa, zona gri si nea­gra ramanand acce­si­bi­la doar celor ce, inar­mati cu un bis­turiu si incan­tatii de la babele de pia­tra, cu incredere neabatu­ta por­nesc.

Difi­cil nu este decat ca, dupa ce din aparent impen­e­tra­bi­la intunec­ime te intor­ci si, povestind de cele ce pe pro­pria piele le-ai simtit si le-ai vazut, de crezut nimeni nu te crede. Ajuns in aceas­ta roa­ta neb­una, altce­va decat sa lasi bis­turi­ul jos si sa-l inlocuiesti cu o fur­culi­ta, nu-ti ramane de facut.

Cum am obis­nu­it, cu un vers ce calauza mi-a fost, va las…L.Blaga-Eu nu …

Lumi­na alto­ra
sug­ru­ma vra­ja nepa­trun­su­lui ascuns
în adânci­mi de întuner­ic,
dar eu,
eu cu lumi­na mea sporesc a lumii taina-
si-ntoc­mai cum cu razele ei albe luna
nu mic­sore­aza, ci tremu­ra­toare
mareste si mai tare taina nop­tii,
asa îmbo­gatesc si eu întuneca­ta zare
cu lar­gi fiori de sfânt mis­ter
si tot ce-i neîn­te­les
se schim­ba-n neîn­te­lesuri si mai mari

sub ochii mei-

9caf161740be732e869697bc4c32-post

Ceai din aripi de inger

MandelaCalare pe calul troian nu-mi dau sea­ma de sub­til­i­tatea sagetilor pe care le arunc in stan­ga si dreap­ta. Dau cu ele la plezneala si daca au norocul sa loveas­ca ceva, por­nesc con­ver­sa­tii sau reac­tii neast­ep­tate. De cele mai multe ori neast­ep­tate, stii, dar asta e farmecul. Vazand unde unele din ele duc, ma demo­tivez rapid si arunc alte sageti in alte par­ti. De reg­u­la sunt un fel de Atlas demo­ti­vat, duc in spate eter­nul lumii, la fel ca toti ceilalti, dar eu incerc sa devin con­stient de bagaj si caut cum sa-l dau jos. Cum sa cari un bagaj fara sa pri­mesti un bac­sis pen­tru asta. Pri­ma lec­tie care o inveti ca si caraus de baga­je. Din cand in cand mai gas­esc oamenii care vor sa faca ace­lasi lucru cu mine si atun­ci, din sim­patie unul fata de celalalt, stam la un ceai din aripi de inger si anal­izam oamenii care, orbi pre­cum cor­bii, duc baga­je din­tr-o parte in alta a lumii. Am ajuns sa pretind la per­fec­tie ca nu ma iri­ta pros­tia si aba­ter­ile de la ordine, cand am inceput acest exerci­tiu nu aveam in cap decat nese­ri­oz­i­tatea cu care voi privi apoi lucrurile. Cre­deam ca voi deveni un Vezu­viu ambu­lant si ca san­gele imi va fierbe in corp, devenind un lac de smoala com­bi­na­ta cu nervi si exces de corec­ti­tu­dine gra­mat­i­cala si seman­ti­ca. In schimb mi-am dat sea­ma ca e doar cald si ca tran­spir fraze fru­mos con­stru­ite si minu­tios ordo­nate si ca ceilalti tran­spi­ra doar ceea ce sunt, adi­ca reziduu de carne si cartofi pra­ji­ti. Sa tre­cem la altce­va. Dospind pre­cum un alu­at, gan­durile cau­ta in mod nat­ur­al sa creas­ca prin difer­i­ti oameni, cuvin­tele fiind dro­j­dia lor. De ce zic dro­jdie, pen­tru ca daca vor­bele sunt dul­ci, cresc mai repede si mai fru­mos.

Am inte­les ca gan­durile fru­mos con­stru­ite se vad mai bine sub clarul de luna, dar aco­lo te poti lovi de var­co­laci, care con­suma fraze si ghic­i­tori ambiguu aran­jate. De drag­ul tex­tu­lui n-am sa dau exem­ple pen­tru ca, hai sa fim sin­ceri, pe unde ne perindam noi zil­nic oase­le, pe strazile de basm si in case­le de tur­ta dulce, nu le-ai intelege decat daca ai din­tii stri­cati si mintea limpede. Ale­gand cufarul cel mai mare si mai fru­mos dec­o­rat, la fel ca fata babei, nu faci decat sa deschizi o usa spre nean­tul ce in final te va con­suma. Cred ca asta a vrut sa spuna acel mor­moloc de huma din Humulesti. Desi eu cred ca, plim­ban­du-se sub clar de luna l-a vazut sub arbust de tei pe Misu. S-au impri­eten­it si asa cred ca s-au nascut amintir­ile din copi­lar­ie. Morala cred ca e de fapt o for­ta pe care spunand-o alto­ra o apli­ci pe pro­pria piele, ca un fla­gel.

E intere­sant cum altii se gau­resc con­stant cu ide­ologii, lasand sa se scur­ga apoi pe papucii mei toate dejec­ti­ile lor pseu­do-int­elec­tuale, nevazand fap­tul ca din cur­cubeul de infor­matie absorbi­ta aleator prin metode super­fi­ciale, impri­ma lumii o urma care tipa nevoia de aten­tie si de nesig­u­ran­ta. Cred ca infor­ma­tia ordo­nat intipari­ta si eti­ca unei dis­cu­tii, ce se ridi­ca peste put­erea de inter­pretare a zmeilor ce graviteaza in lumea asta ca ceara in ure­chi, se dovedeste din ce in ce mai des a fi, uno­cor­nul pe care toa­ta lumea l-a vazut dar nimeni nu stie unde este. Am decis sa por­nesc, cu har­ta si lupa, in cautarea aces­tei mis­te­rioase crea­turi rup­ta din mit si preis­to­rie. Sunt pe deplin con­vins ca aceas­ta cautare nu va fi futi­la, incalzin­du-ma cu gan­dul ca daca nu-l voi gasi, insusi dru­mul imi va fi mar­tor al unei evo­lu­tii prin regre­sie, ce se va regasi metic­u­los redac­ta­ta, in jur­nalul unui cala­tor neb­un prin lumea acelo­ra care inoa­ta si se inea­ca cu vas­co­z­i­tatile pseu­do-cunoas­t­erii si falselor ade­varuri. Spun inea­ca, pen­tru ca e impor­tant sa stii ca sunt cazuri pier­dute, incer­cand sa-i salvezi te trag oda­ta cu ei spre fun­dul fara de sfar­sit al nisip­u­lui mis­ca­tor de care cu frenezie incearca sa scape, nein­tel­egand ca daca si-ar face mintea sa taca, inevitabilul lor declin ar lua sfar­sit.

Actul de a gasi uni­cor­nul si apoi a intelege ce impli­ca aceas­ta descoperire, este pre­cum cautarea pietrei filoso­fale, cunos­tin­tele de alchimie nece­sare sunt demult inter­pre­tate si rescrise de catre sub-genii, caro­ra cu ardoare li se inchi­na toa­ta tag­ma de nein­for­mati si super­fi­cial edu­cati. Asa ca pe aceas­ta cale tre­buie sa pas­es­ti sin­gur si sig­ur, nesig­u­ran­ta atrage iden­ti­fi­carea cu nean­tul si cazatu­ra ti-ar stinge flacara ce-ti ghideaza voin­ta prin cele mai intunecate unghere ale incon­stien­tu­lui. Lin­iste imi da doar gan­dul ca metic­u­loz­i­tatea cau­tar­ilor de pana acum, nu va face decat ca pasii mei de melc, sa evite cap­canele pe care la tot pasul le intalnesti, ime­di­at ce pas­es­ti din­co­lo de bara­jul plin de cra­p­a­turi, ce stra­juieste limi­ta din­tre con­sient si incon­stient. Am auz­it de cazuri care au ramas pier­du­ti pe-aco­lo si nici o lumi­na, ori­cat ar fi fost ea de put­er­ni­ca, nu i-a mai calauz­it inapoi si poate acea frica de pasi nesig­uri si de sunetele din jungla, ii deter­mi­na pe cei mai mul­ti din­tre noi, sa isi duca res­pi­rati­ile de la una la alta, fara sa le con­sti­en­tizeze si fara ca macar sa aiba curi­oz­i­tatea de a face echilib­ris­ti­ca pe coar­da ce mar­gin­este cunos­cu­tul de necunos­cut. Pre­cum som­nam­bu­lii, risip­im energie cu greu acu­mu­la­ta, cu fiecare pas pe care-l facem in alta direc­tie decat spre cunoast­ere. Ca si ghid de uti­lizare, va inmanez ce mi-a fost si mie inmanat, de la Misu — Epigo­nii.

 

Ce e cugetarea sacra? Com­bina­re maiestri­ta
Unor lucruri n’existente; carte trista si-ncâl­ci­ta,
Ce mai mult o încif­reaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,
Volup­tos joc cu icoane si cu glasuri tremu­rate.
Strai de pur­pu­ra si aur peste tarana cea grea.

9caf161740be732e869697bc4c32-post

O minte linistitor de haotica

Daca esti miz­er­abil nu esti spe­cial, nu esti ales, nu esti nim­ic altce­va decat miz­er­abil. Dar cand esti miz­er­abil suferi. Si sufer­in­ta pune tot in per­spec­ti­va, da pri­or­i­tati, altele decat cand o duci bine, formeaza si da scop. Sufer­in­ta nu e o jus­ti­fi­care pen­tru purifi­carea sufle­tu­lui, orice zeu indea­juns de bar­bar sa isi supuna eno­ri­asii meri­ta sa I se intoar­ca spatele. Caut raspun­suri la intre­bari pe care nu mi le adreseaza nimeni. Totusi, matem­at­i­ca este raspun­sul uni­ver­sal. Tra­duci orice in matem­at­i­ca, pui ipoteze si cau­ti con­cluzii la care sa ajun­gi. Daca demon­stra­tia te duce la un fapt real, ver­i­fi­ca­bil, fie ca iti place fie ca nu, reprez­in­ta un ade­var. Asa am dedus lumea din jurul nos­tru si am frant miturile si mist­i­fi­cati­ile.

9f9c24bdb913e133351d24f2f521bd70

Avem cin­ci sim­turi prin­ci­pale. Doar cin­ci, dar prin ele lumea din jur se man­i­fes­ta intr-o explozie de medi­a­tori chimi­ci si impul­suri neu­ronale. Culoare, miros, gust, echili­bru, simt. Din acea supa creierul inter­preteaza exact prezen­tul.

Nim­ic altce­va nu con­teaza. Restul sunt momente tre­cute sau viitoare, ele nu au sem­ni­fi­catie decat daca le putem pre­coniza cu exac­ti­tate, sau daca pre­conizarea lor ne da un ben­efi­ciu direct. Pre­supuner­ile sunt futile. Ele ne inde­parteaza de prezent si ne abat de la drum. Toate sunt impul­suri neu­ronale, schim­buri elec­trice, elec­troni adi­ca. Fotonul. Unda sau par­tic­u­la. Unda vibreaza. Tot in univers este vibratie. Si la inceput a fost cuvan­tul. Daca orice schimb neu­ronal impli­ca schimb de elec­troni si din asta rezul­ta un camp elec­tro­mag­net­ic care este mai exact o unda, si deci vibratie, inseam­na ca ipotet­ic vorbind am putea vibra la uni­son cu unver­sul. Hmm…cel mai prob­a­bil prin a-ti face mintea sa taca, sa se deconecteze de tot ce inseam­na corp si deci, cele cin­ci sim­turi, a te retrage doar in creier si doar de aco­lo, din bas­tionul sau tur­nul tau de fildes sa exper­i­mentezi lumea pre­cum doar cati­va pot sa spuna ca au facut-o. Cum e posi­bil oare?, nu stiu inca.

Moral­ist fiind, am sa ma intreb de ce toti fugim dupa efe­mer?, cred ca asta se intam­pla datori­ta efec­tu­lui de “bul­gare de zapa­da”. Mai exact ar fi sa spun ca o masa de oameni care isi doreste sa fuga dupa plac­erea de moment si nu dupa a face ceva cu-ade­varat temeinic, dicteaza in momen­tul de fata mod­ul in care se des­fa­soara ciclul vietii.

In nici o alta era din exis­ten­ta aces­tui univers n-am fost capa­bili sa facem mai multe intr-o via­ta. Inainte un drum in jurul lumii dura ani de zile, acum in 18 ore poti sa spui ca ajun­gi ori­unde pe glob si asta e doar un infim exem­plu. Pana acum nici 20 de ani nu aveam tele­foane mobile de cal­i­tate, acum e inun­da­ta pia­ta de ele, sa nu mai spun de net sau de alte inge­nioase masi­narii de care uzi­tam zi de zi ca si cum ele ar fi fost aici din­tot­deau­na.

Rit­mul cu care se schim­ba lumea ii face pe cei batrani sau, direct sa fiu, cei care au trait in comu­nism sa nu stie cum sa tina pasul cu acest flux ultra-rapid de infor­matie. De aceea spre exe­plu, sis­temul de invata­mant este ce este, pen­tru ca pro­fe­sorii din era industrial/comunista, care erau buni doar daca sti­au sa repete ce li se repe­ta si lor si doar dupa acest cri­teriu erau con­siderati emi­nente si li se acor­dau grade si dis­tinc­tii, cu alte cuvinte cei care intrau cel mai bine in for­ma de lego ce le era alo­ca­ta erau accep­tati, cei care isi uti­lizau imag­i­na­tia si ieseau din tipar erau inlat­u­rati, si comu­nis­mul avea o serie fru­moasa de metode de inlat­u­rare a liber-cuge­ta­to­rilor amindin­du-ne cu tris­tete de Gulag, Canal, Pitesti, Sige­tul-Mar­matiei si lista, din pacate, ar putea con­tin­ua vic­timele cres­cand expo­nen­tial cu fiecare “locas de cult”.

Asa cred eu ca se expli­ca de ce roman­ul s-a retras in casa lui, aparta­men­tul lui, ce-o fi, pen­tru ca democ­ra­tia s-a doved­it a fi o mare deza­m­a­gire pen­tru masa de oameni proas­pat iesi­ta din comu­nism, buimaci­ta fiind, ea are inca nevoie de timp sa se adapteze tim­purilor care nu asteap­ta pe nimeni. Cei care au avut con­tacte cu exte­ri­orul si cei a caror “minte” rezona cu cele de din­co­lo s-au adap­tat rapid si s-au ridi­cat peste gloa­ta con­fuza. Omul de rand se loveste acum de par­tide politice, de ide­ologii, de dreap­ta, de stan­ga, de cen­tru, de cap­i­tal­ism, notiu­ni “inex­is­tente” prac­tic inainte pe vre­mea cand PCR era tot ce puteai “vota”. Acum nimeni nu le mai spune ce e bine, ce e rau, ce cale sa apuce si de ce sa se fer­eas­ca, decat bis­er­i­ca, si uite de ce BOR inhameaza poporul la con­struc­tia mon­u­men­tu­lui mega­litic, un fel de piramide mod­erne, atat ca sclavia nu e direc­ta. Masa de oameni este bom­bar­da­ta de infor­matii din toate par­tile, infor­matii pe care nimeni nu i-a invatat cum sa le inte­greze, infor­matii pe care nimeni nu i-a invatat cum sa le supuna unui pro­ces crit­ic, iata de ce sun­tem super­sti­tiosi. Sub toate aces­te forte care il apasa, sin­gu­rul loc in care poate sa se retra­ga este casa. Poate de aceea toti isi iau cred­ite sa isi infru­mutezese cuibul de pe ramu­ra, dar din pacate ramu­ra e usca­ta si sta sa cada. Sun­tem mari con­suma­tori de dis­trac­tie, pen­tru ca ea este sin­gu­rul mod in care poti sa uiti de pre­siu­nile care apasa ubiq­ui­tar.

Ce sa faci, esti arun­cat intr-o lume in care tra­di­tia nu mai ajunge la tine sa-ti spuna ce-au facut stramosii tai, sa tre­ci de angoasa data de incer­ti­tudinea exis­ten­tei si scop­ul ei. Cum nimeni nu ti-a spus ce si unde si cum sa cau­ti, masa de oameni ofera lea­gan­ul pe care toti copii agi­tati se calmeaza. Desi sun­tem in cele mai zbu­ci­u­mate si nesig­ure tim­puri pe care le-a cunos­cut exis­ten­ta noas­tra pe timp de pace, sunt cele mai fru­moase in care am putea sa traim, si nu cred ca tre sa va zic de ce.

Pe o nota opti­mista, si cu asta inchei, va las cu un citat care mie imi place tare mult :

[…]Par­erea rad­i­cala ca a exista inseam­na a rezista, a sta cu picioarele bine infipte in pamant pen­tru a nu te lasa dus de curent devenise la ei un instinct. Intr-o vreme ca a noas­tra, unde totul este “curent” si “aban­don”, e bine sa tinem legatu­ra cu oamenii care nu “se lasa dusi”. — Jose Orte­ga y Gas­set9caf161740be732e869697bc4c32-post

Miros de naftalina in tramvaie ultra-moderne


2da653860b97f56536a1331baebe-postCred ca asa facem diferenta intre civ­i­lizat si, hai sa nu spun bar­bar, as spune in curs de civ­i­lizare. Stand intr-un tram­vai, care cos­ta mai mult decat vor ago­nisi in toa­ta via­ta lor toti pasagerii la un loc, incon­ju­rat de un damf de naf­tali­na si pleznit peste fata de hainele ce erau in voga in anii ‘70-‘80, m-am trez­it, din apa­tia si indiferenta con­stan­ta cu care-mi tratez zilele, ca sa con­sti­en­tizez de ce roma­nia va fi pen­tru mult timp inca, o tara in care indi­vidul va accep­ta orice umil­in­ta, ori­cate min­ci­u­ni, ori­cate abuzuri la adresa drep­turilor, pe care nici nu si le stie, taxe peste impozite si fur­turi pe fata sau pe dos, toate astea, ata­ta timp cat nu i se va lua haina lui imbac­si­ta de naf­tali­na.

Deduc de aici ca o soci­etate este cu-atat mai prim­i­ti­va cu cat nevoile indi­vidu­lui primeaza dea­supra nevoilor colec­tiv­i­tatii. Prob­a­bil ca redusa la absurd doar, e atat de sim­pla prob­le­ma. Un set intreg de “meme” se propa­ga in cadrul aces­tor pop­u­latii in curs de civ­i­lizare, cred ca cea mai proem­i­nen­ta este ca tre­buie si eu sa fur stat­ul, deoarece el nu stie sa ges­tioneze banii pe care eu ii dau prin taxe, adi­ca ii ges­tioneaza redi­rec­tio­nan­du-i spre buzunarele acto­rilor care sunt desem­nati sa-si joace rolul  ca ne reprez­in­ta.

Inapoi la tram­vai, sunt inca fas­ci­nat de manecile roase, de gulerele imblan­ite si de miro­sul de traspi­ratie care emana din­tr-un mos care sta pe scaun in fata mea. Naf­tali­na si tran­spi­ratie de batrani.

Ma gan­deam la un moment dat sa incep sa dis­cut despre o carte pe luna. Mi-as fi dorit sa incep cu Michelan­ge­lo Buonar­roti, si mai exact cu “Ago­nie si Extaz” a lui Irv­ing Stone, un grig­ore din asta foarte tare, care si-a ocu­pat tim­pul scri­ind biografii. Ma intreb daca ital­ienii de atun­ci aveau un echiva­lent al naf­talinei de azi. Dar mai degra­ba cred ca si atun­ci era echiva­len­tul oame­nilor care se imbra­ca in bla­nuri si miros a naf­tali­na. Chiar ma gan­deam acum ca nu tre­buie sa por­ti haine de blana cu miros de naf­tali­na ca sa ai “com­por­ta­men­tul” imbibat de acel miros car­ac­ter­is­tic.

Prob­a­bil ca tot tim­pul au sa fie oameni tinu­ti in sub­cul­tura, chiar daca sunt pli­ni de diplome de mas­ter sau chiar doctorate…fara numar. Cand toti sunt supra-edu­cati, cum mai faci diferenta intre ei?

Ma intreb daca, atun­ci cand actu­alii pos­esori ai bla­nurilor vor trece in alta stare ter­mo-dinam­i­ca, ce se va intam­pla cu acele bla­nuri, vor fi date mostenire, vom vedea oare o propa­gare a lor in actu­ala pop­u­latie, la nes­far­sit? Dar pe cine pacalesc eu, bla­nurile sunt un semn al unui statut social, sau social­ist, le cam con­fund. Evi­dent ca nu vor dis­parea nicio­da­ta.

Nu e de mirare ca nimeni nu mai se meta­mor­fozeaza de la copil la adult, cu ata­ta naf­tali­na prin jur, mor toate moli­ile. La fel cum nu mai sunt balene sa-l inghi­ta pe Iona, toate le vanam si le uti­lizam sa facem naf­tali­na.

Mer­gand pe ace­lasi fir, o pop­u­latie civ­i­liza­ta ar alege sa renunte la naf­tali­na si sa nu mai poarte bla­nuri din anii 70. Printr-o alta elon­gare a logicii ajungem la con­cluzia ca tar­ile civ­i­lizate sunt pline de molii si poate toc­mai de aceea spun NU bla­nurilor. Un cerc vicios, civ­i­lizat. Eh, e si asta o idee.

Ma bucu­ra fap­tul ca, desi in 2013 de puti­na vreme, am inca acces direct la mod­ul in care roma­nia ara­ta acum 30–40 de ani. Prob­a­bil ca nu-i sin­gu­ra tara din lume de felul asta, da pe altun­de­va nu prea ma plimb zi de zi si deci, ego­ist fiind, nu ma prea intere­seaza.

Am sa inchei cu fap­tul ca naf­tali­na se evap­o­ra si dis­pare, n-ar fi oare posi­bil ca, imbibati fiind de naf­tali­na, pur­ta­torii croni­ci sa se evap­ore si ei ?!?9caf161740be732e869697bc4c32-post

 

Dopaj intelectual

Des­cult prin iar­ba. Roua inca peste tot. Fiecare bob de roua prinde o raza de soare. Totul devine incan­des­cent si incepe o sim­fonie de culori. Ma simt parte din ea, iau si eu parte pasi­va in acest micro mira­col ce mi se dez­valuie in fata.  Ma intind pe pamant. Tot acest spec­ta­col mi se des­fa­soara acum ca si o galax­ie ce cuprinde infinit de sori in infi­nite culori. Daca intind mana pot sa dis­trug galaxii, doar cu pal­ma mea as sterge din exis­ten­ta plan­ete si zodii pic­tate aleator de ochi print­re picurii de roua. Sunt un zeu, un zeu ce cuprinde cu ochii sai tot micro­cos­mo­sul caruia ii sunt acum stapan. Stapan peste via­ta si peste moarte. Ma intreb daca se mai man­i­fes­ta unde­va acest mira­col, daca mai este cine­va mar­torul unui ast­fel de eveni­ment.

Hmm…lumea nu e un loc fru­mos. Lumea e o jungla. O jungla in care cel cu din­tii cei mai mari se ridi­ca pe spatele celor­lalti si con­duce. O jungla in care daca esti bol­nav sau inapt sau dezadap­tat, esti lasat in urma sa te des­cur­ci, adi­ca sa mori. Intr-o sit­u­atie de genul sunt abo­lite toate legile care ne con­duc cu atat de bine sta­bili­ta strictete. Poate ca in jungla exista locuri unde soarele loveste roua de diminea­ta si un nou mira­col ia nastere. Dar in jungla nu exista neo­cor­tex­ul nece­sar con­sti­en­ti­zarii fenomenu­lui ce se petrece. In afara de noi desig­ur. Dar e atat de mul­ti care merg prin jungla urbana si nici macar nu se uita in sus la cer, cum sa mai stie sa caute fru­musetea sim­pla, cand tot ce vad de o via­ta este gri-ul blocurilor si al strazilor ce zi de zi le bat. Incep sa cred din ce in ce mai put­er­nic ca fru­musetea, iubirea, afec­tiunea, dor­in­ta nes­ta­vili­ta de a avea, toate aces­te con­cepte, si multe altele, sunt sim­ple reflexe cor­ti­cale for­mate si intarite de mic copil, def­i­nite prin posi­bil­i­tatea neo­cor­tex­u­lui de a le exper­i­men­ta si dor­in­ta uni­ver­su­lui de a se man­i­fes­ta prin con­sti­in­ta noas­tra. Asta ulti­ma nu e a mea, dar imi place atat de mult cum suna. E ca si cum uni­ver­sul exista doar pen­tru ca noi sun­tem aici sa-i con­tem­plam infini­t­ul.

Ma rog, inapoi la jungla. Cred ca evo­lu­tia nu ii der­an­jeaza pe oamenii reli­giosi, ma rog pe cei mai ele­vati din­tre ei, cred ca ii sperie vidul aces­ta uni­ver­sal, o lume fara un zeu care sa ne uneas­ca, un zeu din care sa proven­im si spre care sa tin­dem, sun­tem doar bucati de materie ce se plim­ba de colo-colo, prin ubiq­ui­tara mis­care brow­n­i­ana, si evi­dent ne mai cioc­n­im unii de altii din cand in cand…si atat. Totul din jur este o man­i­festare a creieru­lui nos­tru. Nu facem decat sa incer­cam sa intelegem ceea ce se invarte in jurul nos­tru, avand la dis­poz­i­tie o perioa­da prea scur­ta, nici o har­ta, nici un scop, doar ce avem inspi­ra­tia si intuitia sa alegem.

Pare sec, dar mie mi se pare ca da o cu totul alta per­spec­ti­va asupra vietii. Atun­ci cand nu ai acel oxi­moron “via­ta de dupa moarte” cu care sa te con­solezi, via­ta devine o perioa­da fini­ta de timp in care alegerile pe care le faci sunt cele ce definesc unde vei ajunge. Evi­dent asta cuplat cu genele tale. Fara o inter­ven­tie div­ina, poate cu For­tu­na si poate cu foarte mult Pan, nu mai ai pe cine sa dai vina cand nim­ic din ce ti-ai pla­nu­it nu a iesit, decat pe tine. Si nimeni nu te inva­ta sa accep­ti. Nim­ic din toate astea nu le inveti decat prin tri­al and error.

Prob­a­bil ca doar prin demontarea pseu­do-val­o­rilor impuse de catre soci­etatea con­sum­ista, super­fi­ciala si ado­ra­toare de super­fluu’, doar prin demontarea lor con­stien­ta indi­vidul ajunge sa inte­lea­ga feri­cirea si doban­deste un anu­mit grad de lib­er­tate. Dar na, e mai usor sa dai vina pe un dum­nezeu care ti-a scris o cale in via­ta, cale care e total diferi­ta de ce-ti doresti tu sa faci. Stai, ce ?!?

E rar oamenii care sa-i intalnesti si care sa vada lumea aprox­i­ma­tiv la fel de difer­it pre­cum ti-ai dori tu, dar tu stii bine ca tot ce faci, in final, faci pen­tru tine. Si aici nu pro­movez ego­is­mul, ci prop­un respec­tul fata de tine si tim­pul tau lim­i­tat, timp pe care il ai, o sin­gu­ra data la dis­poz­i­tie, pen­tru a incer­ca sa intele­gi cat de cat ce-I cu lumea asta ce se invarte in jurul soare­lui, si in jurul ei insasi, la un ax de 23.4 de grade etc etc.

Recrudescenta prin catharsis

Cred ca cel mai pustiu loc din lumea asta este inaun­trul nos­tru. Ma simt foarte con­fuz si vad asta si in postar­ile pe care le tot scriu, de cele mai multe ori titlul nu are legatu­ra cu con­tin­u­tul, inceputul nu are legatu­ra cu sfar­si­t­ul si tot asa. Lista de dis­crepante con­tin­ua. Ma rog, au legatu­ra, insa e nevoie de imag­i­natie si dor­in­ta de a le face sa se imbine toate flu­ent, ca un rau si un dig, nu le vezi cres­cand in mod nat­ur­al impre­una. Sau mai sim­plu, ca doua piese lego care nici­cum nu vor sa se imbine insa, aceeasi matrice fiind folosi­ta la toate, stii ca efor­tul va fi ras­platit in final cu imbina­rea lor. Nu aici dore­am sa ajung. Prob­a­bil ca e nor­mal, adi­ca nu scriu cu subiec­tul in fata, as putea spune ca aberez, incer­cand sa pas­trez un fir log­ic. Si log­i­ca mea poate fi dev­as­ta­tor de erona­ta.

Cred din ce in ce mai jus­ti­fi­cat ca inter­ac­tion­am dupa sis­temul mis­car­ilor Brown­iene, ca hao­sul ne guverneaza intrea­ga exis­ten­ta si datori­ta fap­tu­lui ca nu avem un set de instruc­tiu­ni pen­tru acest vast mis­ter den­u­mit via­ta, nu ne ramane decat incred­erea ca ceea ce stim si spunem este real si corect, sau urmarim orbeste dar cu incredere ca ce spun altii este real si corect. Cred ca incred­erea in sine este la fel ca si grav­i­ta­tia, in sen­sul ca un obiect mare are o grav­i­tatie put­er­ni­ca, pe cand unul mic are o grav­i­tatie negli­ja­bi­la. Asa si un om cu mul­ta incredere in sine sau in ideile sale poate deveni un Soare pen­tru cei ce sunt plan­ete sau mete­ori­ti sau sim­ple gran­ule de nisip. Toti cuprin­si in raza de actiune sunt afec­tati fie ca vor fie ca nu. Nu cred ca e foarte difi­cil de inte­les sau de patruns acest ade­var, oamenii care cred in ce zic si fac, atrag oameni care ii urmeaza. Cat de sim­plu si de ele­gant suna. Vad din ce in ce mai des ca majori­tatea seme­nilor mei sunt in gen­er­al foarte incer­ti, con­fuzi si igno­ran­ti, toc­mai pen­tru ca li se pare irele­vant sau…am sa fiu ingaduitor si am sa spun ca mis­terul pare de nepa­truns, asa ca de ce sa se mai stre­seze cu intre­bar­ile cand oricum nu exista un raspuns sig­ur si sin­gur. Asa ca aici inter­vin oamenii Soare, oamenii in jurul caro­ra se cen­tral­izeaza sis­teme solare. Eu cred ca aici pot sa-I alatur pe Isus si pe Dar­win, pe Ein­stein si pe Hitler etc. Aici i-am scris pe cei inter­na­tion­al cunos­cu­ti dar sunt sig­ur ca ne putem gan­di la cat­e­va exem­ple locale.

Peste tot auzi ca toti sun­tem atrasi de put­ere. Put­erea iti este data sau o ai in sange. Toti spun ca o cal­i­tate este “reala” atun­ci cand te nas­ti cu ea. Asa, pare ca totul e haos. Lasand la o parte fap­tul ca poti sa inveti aproape orice, prin repeti­tie si voin­ta, evi­dent; nive­land ast­fel difer­entele intre oameni.

Nu dege­a­ba voin­ta este cea mai impor­tan­ta “for­ta” din univers.

In con­cluzie, tot ce spun s-ar putea sa fie fals dar daca o spun cu destul de mul­ta incredere si destul de mul­ti oameni o cred, devine ade­var.

So, eat a muf­fin and enjoy dic­ing and splic­ing the lit­tle truths in life.

Era sa uit! Imag­i­na­tia e vita­la. Imag­i­na­tia iti da cred­i­bil­i­tate, imag­i­na­tia iti per­mite sa inte­grezi in mintea ta abso­lut orice par­a­dig­ma, ori­cat ar parea de ire­ala. Cred ca imag­i­na­tia este cu-atat mai impor­tan­ta cu cat ea se pierde pe par­cur­sul vietii. Nu dege­a­ba zicea Ein­stein ce zicea, si am sa va las cu citat­ul lui, think about it.

Imag­i­na­tion is more impor­tant than knowl­edge.”

To raise new ques­tions, new pos­si­bil­i­ties, to regard old prob­lems from a new angle, requires cre­ative imag­i­na­tion and marks real advance in sci­ence.”

Mecanismul din spatele teoriei chibritului.

In aro­gan­ta mea voi spune ca inte­leg, inte­leg cum func­tioneaza uni­ver­sul si lumea din jurul meu. De fiecare data cand vorbesc cu cine­va imi spun par­erea cu tarie si incredere, cu voce tare si raspi­cat, ca si cum eu si doar eu stiu despre ce este vor­ba, lasand sa se vada ca toti inter­locu­torii mei ar fi niste vet­erani de razboi, dar­ji dar batu­ti in cap. Nu stiu de ce imi incep asa mai toate postar­ile, adi­ca pe un ton melan­col­ic si cu a lit­tle twist of irony. Prob­a­bil ca asa imi ticaie mecan­is­mul din cap. Un sir de gan­duri fericite. Atat imi doresc. Ma rog, print­re multe altele. Cel mai prob­a­bil, iscal­i­turile astea ce le tot las pe-aci sunt doar pete de cerneala pe cov­orul din anti­cam­era unde se scrie urma­toarea carte ce n-o va citi nimeni. Cred ca m-as putea dezo­bis­nui de mod­ul asta de-a inchide ochii in fata lumii. Prob­a­bil ar tre­bui sa incep sa imi fac ordine in hao­sul din cap. Desi, ma demo­tivez ime­di­at cand vad foarte des mai nou, ca nu doar eu sunt cu mintea in o mie de locuri si nicaieri de fapt, prezent fiz­ic mai mult din oblig­atie si mereu in cautare de o cli­pa de soare prin nori grosi si gri. Si totusi, poate poate aju­ta si asta la ceva. Adi­ca cin­is­mul asta tox­ic. E ca un pahar de vot­ca diminea­ta pe stom­ac­ul gol. Desi nu ii gas­esc inca o uti­lizare in via­ta de zi cu zi, nici la vot­ca pe stom­ac­ul gol nici la cin­ism, par­ca trece ziua mai lejer. Poate toc­mai de-asta e atat de min­unat. E ca si un major­dom ide­al, prezent peste tot, dar inviz­ibil. Ca un can­tec de cea mai proas­ta cal­i­tate ce ti se lipeste de frunte ca o zwasti­ca de-a lui Aldo Raine. Deja incep. Aproape mecanic. Oricum am priv­it “medalia” asta prim­i­ta dupa batali­ile cu via­ta, nu ii gas­esc o fata buna. Ata­ta ca ma tine intreg la minte. In rest mi se pare o trasatu­ra super­flua. As fi intr-atat de indrazent incat sa spun ca as putea sa masor, sta­tis­tic, cu cat este mai cini­ca o pop­u­latie cu-atat este mai evolu­a­ta. Mda, iar sunt prea increza­tor in mine si ma lansez in proiecte pe care n-o sa le duc la cap­at. Din indiferenta nu din alte motive. Macar de-ar fi un fel de trasatu­ra ce iti da un plus fata de restul, stii, cand iti com­pletezi C.V.-ul sa fii ner­a­bda­tor sa o scrii si cand il citeste anga­ja­torul sa fii ner­a­bda­tor sa-i demon­strezi prac­tic cin­is­mul 1on1.  Pot sa-ti spun de pe-acum ca ai putea sa dai nutri­en­tii nece­sari pen­tru miniatu­ra unui bon­say. Veg­e­tarienii astia. Nici nu poti sa zici ceva de genul, great with peo­ple. Adi­ca poti sa zici great with peo­ple, when they are not around. In fine.

Vine vara si asta e bine. Am inte­les ca tox­i­na se neu­tral­izeaza daca este expusa la soare (e un mit sa tai in X si sa picuri ven­in­ul, sau sa pui lip­i­tori). Desi cred ca sunt cat­e­va efecte secun­dare nasoale, gen devii de zeci de ori mai sar­cas­tic, iras­ci­bil si atra­gi palme, si nu doar pe perioa­da expuner­ii. Eu am zis ca incerc. Sa ard oda­ta si pen­tru tot­deau­na ven­in­ul asta in flacara lui Heli­um, sau cum ii zice. Nu con­teaza, igno­ran­ta imi va pas­tra mintea goala de acum inainte si soarele imi va pas­tra san­gele liber de aceas­ta cia­nu­ra.

Mar­ket­ing, nu con­teaza pro­dusul ci cum il vinzi. Cred ca asa s-a ajuns sa fie cu cin­is­mul, cum era mai demult cu Drac­u­la. Toti dore­au sa fie mus­cati de ceva din­ti de plas­tic, sa dev­ina vam­piri. Ce noroc ca cin­is­mul se trans­mite prin con­tac­tul prea direct cu via­ta si nu prin aler­gat­ul aiurea dupa iluzi­ile adunate si puse intr-o carte, de ceva irlan­dez con­fuz, dupa o dieta de Absinth si opiu.

Eh, as putea sa spun, cu mana pe Div­ina Come­die, ca cin­is­mul iti col­ore­aza via­ta. Mai exact, fara el toate e alb si toate e negru, adi­ca fara culoare, dar de cand cu el, am descoper­it multe si diferite tonuri de gri.

Ambitios ca un melc pornit in jurul lumii

I am still try­ing to find out why the god that doesen’t exist put me on earth.

Au sa mi se umezeas­ca si mie ochii oare cand, batran fiind, voi vor­bi despre toate cele care le-am facut cand eram tanar. Ce detalii am sa-mi aduc aminte?, care zile au sa-mi ramana oare in minte?, cum selec­tam ce ramane?

Cred ca cel mai ciu­dat sen­ti­ment este acela ca, atun­ci cand iti iei ramas bun de la cine­va, pe care simti ca nu o sa-l mai vezi nicio­da­ta, cum iti iei ramas bun de la acea per­soana?

Nu inceteaza sa ma uimeas­ca com­plex­i­tatea in care ne invar­tim con­stant. N-am sa incep sa vorbesc despre ea, sin­cer nici n-as sti cum in acest moment. Dar meri­ta men­tion­a­ta ca fiind atat de fru­moasa.

Mi-as dori ca in liceu sau can­d­va in via­ta, un pro­fe­sor sau cine­va cu autori­tate sa-mi fi spus ca in via­ta voi face foarte multe gre­seli si ca … la un moment dat am de ales, sa accept ce am ales si sa merg mai departe sau sa stau nop­ti intre­gi si sa ma gan­desc “ce-ar fi fost daca”. Dar lec­tia asta o inveti sin­gur si nimeni nu-ti spune ca, in via­ta asta, din­tr-un lung sir de alegeri, ti le amintesti doar pe cele gre­site.

De ce ne agatam de gre­seli cu ata­ta dis­per­are. Ne definesc ele oare?, sunt ele defin­i­torii pen­tru altce­va decat fap­tul ca atun­ci cand alegem sun­tem cu gan­dul in alta parte? La viitor sau la tre­cut. Cine stie. Oricum majori­tatea tim­pu­lui nu alegem con­sti­en­ti si apoi ne miram cum am ajuns unde sun­tem. Dar asta ar insem­na ca ne petre­cem via­ta intr-o “coma sociala”, in soci­etate sun­tem per­fect func­tion­ali dar sun­tem in coma. Cred ca e o stare omniprezen­ta. Ce ne rez­er­va viitorul oare? Sunt asa de curios si simt deja o nos­tal­gie pen­tru lucrurile care se petrec in jurul meu. Imi inchipui viitorul cum Jules Verne si-l inchipuia. Viitorul pe care il scria atat de fru­mos in puseurile de clar­i­tate, cand nu mai avea hasis. Un viitor pe care ti-l inchipui dar pe care n-o sa-l vezi nicio­da­ta. E un set de emotii foarte intor­tochi­ate.

Omul viitoru­lui este un zom­bie. Indopati cu sta­bi­liza­tori emo­tion­ali, fast-food, nascu­ti conec­tati la inter­net si logati la o via­ta vir­tu­ala, till’ death. Orase intre­gi goale si strazi pustii. Blocuri de sute de eta­je cu aparta­mente de 15 mp. Hai, gata. E arhi­fu­ma­ta distopia asta.

E o lip­sa tota­la de iubire in occi­dent. Asta e con­cluzia med­i­tatiei mele si dupa cat­e­va zile de priv­it lumea din jur prin aceas­ta noua per­spec­ti­va, toate incep sa aiba sens si sa se explice de la sine. E un exces finan­ciar si o lip­sa cron­i­ca de dragoste fata de orice, ma rog, excep­tie e iubirea fata de bani.  Si unde iubire nu e, e doar ura. Ura e un sen­ti­ment destul de tox­ic si ultra-molip­si­tor. Ce e fru­mos la ura e ca isi corodeaza recip­i­en­tul. Ast­fel il poti recunoaste.

Incep sa ma bucur ca sunt din­tr-o tara de lumea a 5-a unde inca acasa te asteap­ta o masa cal­da facu­ta cu mul­ta dragoste, din cand in cand vezi niste ochi fru­mosi ce lucesc cand iti vorbesc, mai tot tim­pul oameni care chiar te ascul­ta si care, chiar daca nu tot tim­pul, te mai suna sa te intrebe daca mai rezisti si iti spun o vor­ba buna fara sa astepte ceva in schimb.

Cand incepi sa aduni ca un hap­san incepe sa iti fie frica. Sa nu iti ia foc casa, sa nu iti fure masi­na, sa nu te lase nev­as­ta si sa-ti ia copii, sa nu te ia bolile in prim­ire etc.

And we all know that “Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suf­fer­ing.” and, “Named must your fear be before ban­ish it you can.” You got­ta love that lit­tle green skinned pott smok­ing hip­pie.

Cand simti un gol inaun­trul tau si nu gas­es­ti cum sa-l umpli ai impre­sia ca masi­na ta il va umple, casa, cainele, job-ul platit cu 6 cifre, copii, dar dupa tot acest traseu afli ca esti la fel de gol si la fel de sin­gur, prob­le­ma e ca esti batran si uscat si nu mai ai ce sa faci decat sa iti accep­ti gre­selile, daca poti…

Ce usor tre­buie sa fie sa ii vinzi ceva unui om care are impre­sia ca sal­varea lui va veni doar daca va cumpara cine stie ce prostie de pro­dus, ca asta il va face un om intreg, un om func­tion­al. In fine, e arhi­fu­ma­ta distopia asta…

Divaghez print­re golurile de aer.

Cred ca in via­ta tre­cu­ta am fost pescarus.