edituraAion.ro

Inspiratii din Calimara Infinita.

Terapia prin metafore

1522128_668226336533235_1754682585_nInspiratia vine in multe forme, uneori are coerenta si poti creea o postare, alteori sunt doar umbre de stele pe un asfalt vascos si chiar daca le urmezi consecvent, ele tot nu duc nicaieri. N-as minti daca as spune ca de cele mai multe ori merg dupa propria-mi umbra pe drum in speranta ca ea ma va duce singura si de capul ei undeva departe. Fac asta stand in pat si-mi dau seama ca poate de aceea nu ajung nicaieri. Incerc sa fiu foarte ermetic in ce zic, astfel ca cititorul sa aiba o plaja larga de interpretare a textului. Asta si…sa ma pot scuza daca nu intelege nimeni nimic din ce scriu, sau daca nimic nu are legatura cu nimic. Adopt si adaptez un stil schizo-volatil, oarecum ca si gandurile si perceptia mea despre viata. Haos-ul ne guverneaza pe toti si El, atotputernicul element primordial, e cu-atat mai misterios si mai intrigant cu cat imi dau seama ca fiecare rand din oricare text de pe lumea asta putea sa o ia in orice directie si faptul ca o ia pe o directie sau pe alta depinde de tine si intreaga ta formatiune de pana atunci. Tu ghidezi un sir de ganduri dinspre haosul din mintea ta spre o bucata de hartie, un monitor sau un interlocutor. Si cineva poate sa citeasca acea ordine si sa produca in organismul sau modificari la nivel cortical si hormonal, fara nici un fel de alt stimul decat cel vizual. Ramane fascinanta aceasta idee indiferent de cat de mult ai analiza-o.

Dar sa lasam lucrurile serioase. “Pentru daca te ia somnu cand citesti” devine noua mea paradigma de abordare a unor oameni. Oricum e mai ok decat cum era paradigma de pana acum, aleg sa cred ca oamenii sunt ignoranti, in general, pe subiecte care le ies din sfera de interes direct. Dar subiectele care ies din sfera sunt incomensurabil mai multe decat cele care intra, asta la marea majoritate a oamenilor si despre ea, acum, nu voi vorbi. Din curtoazie am mentionat-o. Pentru ca e multi si consuma cea mai mare cantitate de Nurofen. Unde vrei sa ajungi cu asta, Andrei?, get on with it…

Da, probabil asta e, nu incerc sa transmit nimic exact in nici o postare. E doar un joc de cuvinte menit sa incerce sa activeze cativa neuroni la celalalt capat si de multe ori nici macar asta. Dar grabiti fiind nu ne mai bucuram de jocuri de cuvinte ci doar de “get to the point!”, “what’s the point?”.

Cum poate sa moara cineva care nu s-a nascut niciodata?, that is why jesus will live forever…

De negat nu pot sa neg ca functioneaza. Terapia prin metafore, epitete, inversiuni si hiperbole, toate cat mai ermetic adunate si innodate cu nodul gordian si aruncate in cutia pandorei, texte care au sens doar daca nu le citesti si prind viata atunci cand sunt arse. Toate aceste frumoase figuri de stil creeate doar ca omul sa-si poata arunca toata frustrarea pe lumea larga…in lumea larga si sa fie si apreciat de ea pentru asta. Cat de frumos e omul simplu. Aproape la fel de frumos ca si umbra sa.

Probabil ca un stil ermetic ramane caracteristic unei persoane introvertite si contemplative si de aceea, arid fiind, e la fel de comestibil ca nisipul. Expresivitatea in exprimare si vivacitatea imaginilor evocate de scriitor vin din contactul direct cu corozivitatea vietii, de care, fara sa stim macar, cei mai multi dintre noi ne ferim. Contactul cu viata aduce schimbari, de cele mai multe ori ireversibile si produce inceperea unei metamorfoze care e complet in afara controlului nostru. Da, e la fel de placut precum suna.

Acum incep sa inteleg scena din Fight Club, cand Tyler Durden ia mana de pe volan si spune “Let go!”. E revelator momentul cand iti dai seama ca mainile tale, tu, nu ghidezi nimic din jurul tau si, desi ai iluzia asta, viata ta e doar o frunza intr-o tornada ce te lasa ametit multa vreme dupa ce-a trecut. Sunt sigur ca atunci cand ai capul plin de cucuie de la cazaturi si lovituri esti mai fericit decat atunci cand esti in spatele unui ecran si ii vezi pe altii cum misca lumea din stanga in dreapta. Citatul asta, in capul meu e construit altfel de fiecare data cand il aud sau citesc :

“In the world I see – you are stalking elk through the damp canyon forests around the ruins of Rockefeller Center. You’ll wear leather clothes that will last you the rest of your life. You’ll climb the wrist-thick kudzu vines that wrap the Sears Tower. And when you look down, you’ll see tiny figures pounding corn, laying strips of venison on the empty car pool lane of some abandoned superhighway.”

Disec truisme

0f86d0298ab1e6261f57ad459b5666b7

Spre noi si nedescoperite disectii gandul, usor ca o pasare fara aripi, ma poarta. Suferind de nimic altceva decat de nevroza, si o obsesie compulsiva de a vorbi si gandi gramatical corect, inzestrat cu marinimie si capabil de o zgarcenie ce i-ar lasa pe cei mai faimosi avari gura-casca, pornesc din nou spre deloc luminatele unghere ale cunoasterii din burta, cu ganduri ce ar eviscera si cele mai atent lucrate opere de arta ale faimosilor Mac si Donald, Chei ef Si, precum si altii mari si universal recunoscuti creeatori de moda.

As spune ca e o batalie pierduta inainte de a fi inceputa. Dar nu finalul conteaza ci drumul spre el. Metoda aleasa pentru aceasta intreprinzatoare miscare, nu poate fi decat una. Cunoscuta mie nu imi este inca. De aceea, cu nerabdare si intristare, prin tot locul caut metode care mai de care mai iesite din comun si mai deprinse din comun pentru a diseca si analiza truismele ce, propaganduse precum meduzele prin oceanul de transpiratie si dejectii imaculate, gasesc mereu gazde in mintea carora sa-si faca nu altceva decat un cuib in care cu preamare iscusinta si obscenitate isi gasesc perechile si se multiplica precum paduchii pe un caine vagabond. Aceasta mereu continua si nesabuita delasare intru propagare, altceva decat sa strice precum bacteriile un cadavru in padure, nu face. O mai grea aventura nici ca puteam sa-mi aleg. Un maestru iscusit si desavarsit voi deveni in urma acestui drum, cautat de lipitorile si mai cu seama de rarii pestisori aurii voi fi. Inimaginabil de multi si comuni, nediferentiati unii de altii, calutii de mare nici ca au sa-mi dea de urma, avandu-si viata oranduita de la nastere, neabatandu-se de la normele ce adanc in comportament le sunt imprimate, urma de imaginatie si impulsuri de libera exprimare nici ca le trece prin minuscula lor ramasita de minte. Nu ramane decat un proces de eliminare in urma caruia sa dau de cei ce de aceasta maladie maligna sunt ocoliti. Ei sunt cheia. Ascunsi adanc in strafundurile oceanelor de mazga intelectuala isi creeaza un camuflaj perfect pentru a supravietui. Precum cameleonii se integreaza social si pe fata lor inerta nu se poate citi decat fericirea ca multimea trece pe langa ei neavand nici cea mai vaga idee despre accesele de libera exprimare manifestate inauntrul cutiei craniene, departe de ochii curiosi si iscoditori ai rechinilor pusi nu pentru altceva decat pentru a opri orice acte de genul. Un balet stralucitor li se vede pe ochi de fiecare data cand cu o gratie rar intalnita strapung cu furculita ochii acelora care, istoviti de atata pseudo-munca pseudo-intelectuala, arunca cu o gratie groteasca cuvinte nici pe jumatate intelese. Pentru cei ce sunt ascunsi in vazul tuturor, aceste crime desfasurate in silentiu, devin un stil de viata din care alt profit nu au decat cel de a-si vedea calutii de mare si lipitorile nimicite printr-un lung si deloc simplu ritual. De fiecare data cand acest ritual se desfasoara, el ia amploare, nu prin simpla dorinta din ce in ce mai nesatioasa ci prin lucirea de ochi perceputa de altii care, din coltul incaperii, cu o perversa placere privesc inauntrul sufletului cand acest ritual ia loc.

Dar sa lasam aceasta deloc ortodoxa cale pe care pasii de pana acum ne-au indreptat. Metodele de propagare a adevarului au devenit, daca nu inexistente, as spune eu foarte fin conturate. Din aceasta cauza, cred, toti acced spre adevarurile altora si uita, din nestiinta sau din pura dorinta de a apartine la ceva, cu un spirit critic sa abordeze ceea ce pe gat li se forteaza. Probabil unii sunt mai rezistenti ca altii la reflexul de a regurgita si, senzatia provocata de eroziunea adevarului contorsionat si cioplit de alti orbi creeaza un disconfort la panselutele dezobisnuite de corozivitatea pe care adevarurile dure o imprima stomacului.  Astfel revoltate si motivate pornesc in marea aventura de tzopaiala si cu o migala de chinez batran, a schimba argumentele cu pareri se pornesc a face, indulcind si catifeland marginile obtuze ale adevarului aspru si deloc usor de inghitit. Rezultatul este factorul de decizie final, metoda fiind lasata ambigua, astfel, orice este si devine permis. Regulile jocului fiind doar de cativa stiute si cu desavarsire nescrise. Puterea ramane  departe de unde lumina reflectoarelor cu intensitatea a zece mii de sori bate, tot ochiul orbului concentrandu-se precum moliile spre lumina cea mai intensa, zona gri si neagra ramanand accesibila doar celor ce, inarmati cu un bisturiu si incantatii de la babele de piatra, cu incredere neabatuta pornesc.

Dificil nu este decat ca, dupa ce din aparent impenetrabila intunecime te intorci si, povestind de cele ce pe propria piele le-ai simtit si le-ai vazut, de crezut nimeni nu te crede. Ajuns in aceasta roata nebuna, altceva decat sa lasi bisturiul jos si sa-l inlocuiesti cu o furculita, nu-ti ramane de facut.

Cum am obisnuit, cu un vers ce calauza mi-a fost, va las…L.Blaga-Eu nu …

Lumina altora
sugruma vraja nepatrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-
si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreaza, ci tremuratoare
mareste si mai tare taina noptii,
asa îmbogatesc si eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
si tot ce-i neînteles
se schimba-n neîntelesuri si mai mari

sub ochii mei-

9caf161740be732e869697bc4c32-post

Ceai din aripi de inger

MandelaCalare pe calul troian nu-mi dau seama de subtilitatea sagetilor pe care le arunc in stanga si dreapta. Dau cu ele la plezneala si daca au norocul sa loveasca ceva, pornesc conversatii sau reactii neasteptate. De cele mai multe ori neasteptate, stii, dar asta e farmecul. Vazand unde unele din ele duc, ma demotivez rapid si arunc alte sageti in alte parti. De regula sunt un fel de Atlas demotivat, duc in spate eternul lumii, la fel ca toti ceilalti, dar eu incerc sa devin constient de bagaj si caut cum sa-l dau jos. Cum sa cari un bagaj fara sa primesti un bacsis pentru asta. Prima lectie care o inveti ca si caraus de bagaje. Din cand in cand mai gasesc oamenii care vor sa faca acelasi lucru cu mine si atunci, din simpatie unul fata de celalalt, stam la un ceai din aripi de inger si analizam oamenii care, orbi precum corbii, duc bagaje dintr-o parte in alta a lumii. Am ajuns sa pretind la perfectie ca nu ma irita prostia si abaterile de la ordine, cand am inceput acest exercitiu nu aveam in cap decat neseriozitatea cu care voi privi apoi lucrurile. Credeam ca voi deveni un Vezuviu ambulant si ca sangele imi va fierbe in corp, devenind un lac de smoala combinata cu nervi si exces de corectitudine gramaticala si semantica. In schimb mi-am dat seama ca e doar cald si ca transpir fraze frumos construite si minutios ordonate si ca ceilalti transpira doar ceea ce sunt, adica reziduu de carne si cartofi prajiti. Sa trecem la altceva. Dospind precum un aluat, gandurile cauta in mod natural sa creasca prin diferiti oameni, cuvintele fiind drojdia lor. De ce zic drojdie, pentru ca daca vorbele sunt dulci, cresc mai repede si mai frumos.

Am inteles ca gandurile frumos construite se vad mai bine sub clarul de luna, dar acolo te poti lovi de varcolaci, care consuma fraze si ghicitori ambiguu aranjate. De dragul textului n-am sa dau exemple pentru ca, hai sa fim sinceri, pe unde ne perindam noi zilnic oasele, pe strazile de basm si in casele de turta dulce, nu le-ai intelege decat daca ai dintii stricati si mintea limpede. Alegand cufarul cel mai mare si mai frumos decorat, la fel ca fata babei, nu faci decat sa deschizi o usa spre neantul ce in final te va consuma. Cred ca asta a vrut sa spuna acel mormoloc de huma din Humulesti. Desi eu cred ca, plimbandu-se sub clar de luna l-a vazut sub arbust de tei pe Misu. S-au imprietenit si asa cred ca s-au nascut amintirile din copilarie. Morala cred ca e de fapt o forta pe care spunand-o altora o aplici pe propria piele, ca un flagel.

E interesant cum altii se gauresc constant cu ideologii, lasand sa se scurga apoi pe papucii mei toate dejectiile lor pseudo-intelectuale, nevazand faptul ca din curcubeul de informatie absorbita aleator prin metode superficiale, imprima lumii o urma care tipa nevoia de atentie si de nesiguranta. Cred ca informatia ordonat intiparita si etica unei discutii, ce se ridica peste puterea de interpretare a zmeilor ce graviteaza in lumea asta ca ceara in urechi, se dovedeste din ce in ce mai des a fi, unocornul pe care toata lumea l-a vazut dar nimeni nu stie unde este. Am decis sa pornesc, cu harta si lupa, in cautarea acestei misterioase creaturi rupta din mit si preistorie. Sunt pe deplin convins ca aceasta cautare nu va fi futila, incalzindu-ma cu gandul ca daca nu-l voi gasi, insusi drumul imi va fi martor al unei evolutii prin regresie, ce se va regasi meticulos redactata, in jurnalul unui calator nebun prin lumea acelora care inoata si se ineaca cu vascozitatile pseudo-cunoasterii si falselor adevaruri. Spun ineaca, pentru ca e important sa stii ca sunt cazuri pierdute, incercand sa-i salvezi te trag odata cu ei spre fundul fara de sfarsit al nisipului miscator de care cu frenezie incearca sa scape, neintelegand ca daca si-ar face mintea sa taca, inevitabilul lor declin ar lua sfarsit.

Actul de a gasi unicornul si apoi a intelege ce implica aceasta descoperire, este precum cautarea pietrei filosofale, cunostintele de alchimie necesare sunt demult interpretate si rescrise de catre sub-genii, carora cu ardoare li se inchina toata tagma de neinformati si superficial educati. Asa ca pe aceasta cale trebuie sa pasesti singur si sigur, nesiguranta atrage identificarea cu neantul si cazatura ti-ar stinge flacara ce-ti ghideaza vointa prin cele mai intunecate unghere ale inconstientului. Liniste imi da doar gandul ca meticulozitatea cautarilor de pana acum, nu va face decat ca pasii mei de melc, sa evite capcanele pe care la tot pasul le intalnesti, imediat ce pasesti dincolo de barajul plin de crapaturi, ce strajuieste limita dintre consient si inconstient. Am auzit de cazuri care au ramas pierduti pe-acolo si nici o lumina, oricat ar fi fost ea de puternica, nu i-a mai calauzit inapoi si poate acea frica de pasi nesiguri si de sunetele din jungla, ii determina pe cei mai multi dintre noi, sa isi duca respiratiile de la una la alta, fara sa le constientizeze si fara ca macar sa aiba curiozitatea de a face echilibristica pe coarda ce margineste cunoscutul de necunoscut. Precum somnambulii, risipim energie cu greu acumulata, cu fiecare pas pe care-l facem in alta directie decat spre cunoastere. Ca si ghid de utilizare, va inmanez ce mi-a fost si mie inmanat, de la Misu – Epigonii.

 

Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri n’existente; carte trista si-ncâlcita,
Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate.
Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.

9caf161740be732e869697bc4c32-post

O minte linistitor de haotica

Daca esti mizerabil nu esti special, nu esti ales, nu esti nimic altceva decat mizerabil. Dar cand esti mizerabil suferi. Si suferinta pune tot in perspectiva, da prioritati, altele decat cand o duci bine, formeaza si da scop. Suferinta nu e o justificare pentru purificarea sufletului, orice zeu indeajuns de barbar sa isi supuna enoriasii merita sa I se intoarca spatele. Caut raspunsuri la intrebari pe care nu mi le adreseaza nimeni. Totusi, matematica este raspunsul universal. Traduci orice in matematica, pui ipoteze si cauti concluzii la care sa ajungi. Daca demonstratia te duce la un fapt real, verificabil, fie ca iti place fie ca nu, reprezinta un adevar. Asa am dedus lumea din jurul nostru si am frant miturile si mistificatiile.

9f9c24bdb913e133351d24f2f521bd70

Avem cinci simturi principale. Doar cinci, dar prin ele lumea din jur se manifesta intr-o explozie de mediatori chimici si impulsuri neuronale. Culoare, miros, gust, echilibru, simt. Din acea supa creierul interpreteaza exact prezentul.

Nimic altceva nu conteaza. Restul sunt momente trecute sau viitoare, ele nu au semnificatie decat daca le putem preconiza cu exactitate, sau daca preconizarea lor ne da un beneficiu direct. Presupunerile sunt futile. Ele ne indeparteaza de prezent si ne abat de la drum. Toate sunt impulsuri neuronale, schimburi electrice, electroni adica. Fotonul. Unda sau particula. Unda vibreaza. Tot in univers este vibratie. Si la inceput a fost cuvantul. Daca orice schimb neuronal implica schimb de electroni si din asta rezulta un camp electromagnetic care este mai exact o unda, si deci vibratie, inseamna ca ipotetic vorbind am putea vibra la unison cu unversul. Hmm…cel mai probabil prin a-ti face mintea sa taca, sa se deconecteze de tot ce inseamna corp si deci, cele cinci simturi, a te retrage doar in creier si doar de acolo, din bastionul sau turnul tau de fildes sa experimentezi lumea precum doar cativa pot sa spuna ca au facut-o. Cum e posibil oare?, nu stiu inca.

Moralist fiind, am sa ma intreb de ce toti fugim dupa efemer?, cred ca asta se intampla datorita efectului de “bulgare de zapada”. Mai exact ar fi sa spun ca o masa de oameni care isi doreste sa fuga dupa placerea de moment si nu dupa a face ceva cu-adevarat temeinic, dicteaza in momentul de fata modul in care se desfasoara ciclul vietii.

In nici o alta era din existenta acestui univers n-am fost capabili sa facem mai multe intr-o viata. Inainte un drum in jurul lumii dura ani de zile, acum in 18 ore poti sa spui ca ajungi oriunde pe glob si asta e doar un infim exemplu. Pana acum nici 20 de ani nu aveam telefoane mobile de calitate, acum e inundata piata de ele, sa nu mai spun de net sau de alte ingenioase masinarii de care uzitam zi de zi ca si cum ele ar fi fost aici dintotdeauna.

Ritmul cu care se schimba lumea ii face pe cei batrani sau, direct sa fiu, cei care au trait in comunism sa nu stie cum sa tina pasul cu acest flux ultra-rapid de informatie. De aceea spre exeplu, sistemul de invatamant este ce este, pentru ca profesorii din era industrial/comunista, care erau buni doar daca stiau sa repete ce li se repeta si lor si doar dupa acest criteriu erau considerati eminente si li se acordau grade si distinctii, cu alte cuvinte cei care intrau cel mai bine in forma de lego ce le era alocata erau acceptati, cei care isi utilizau imaginatia si ieseau din tipar erau inlaturati, si comunismul avea o serie frumoasa de metode de inlaturare a liber-cugetatorilor amindindu-ne cu tristete de Gulag, Canal, Pitesti, Sigetul-Marmatiei si lista, din pacate, ar putea continua victimele crescand exponential cu fiecare “locas de cult”.

Asa cred eu ca se explica de ce romanul s-a retras in casa lui, apartamentul lui, ce-o fi, pentru ca democratia s-a dovedit a fi o mare dezamagire pentru masa de oameni proaspat iesita din comunism, buimacita fiind, ea are inca nevoie de timp sa se adapteze timpurilor care nu asteapta pe nimeni. Cei care au avut contacte cu exteriorul si cei a caror “minte” rezona cu cele de dincolo s-au adaptat rapid si s-au ridicat peste gloata confuza. Omul de rand se loveste acum de partide politice, de ideologii, de dreapta, de stanga, de centru, de capitalism, notiuni “inexistente” practic inainte pe vremea cand PCR era tot ce puteai “vota”. Acum nimeni nu le mai spune ce e bine, ce e rau, ce cale sa apuce si de ce sa se fereasca, decat biserica, si uite de ce BOR inhameaza poporul la constructia monumentului megalitic, un fel de piramide moderne, atat ca sclavia nu e directa. Masa de oameni este bombardata de informatii din toate partile, informatii pe care nimeni nu i-a invatat cum sa le integreze, informatii pe care nimeni nu i-a invatat cum sa le supuna unui proces critic, iata de ce suntem superstitiosi. Sub toate aceste forte care il apasa, singurul loc in care poate sa se retraga este casa. Poate de aceea toti isi iau credite sa isi infrumutezese cuibul de pe ramura, dar din pacate ramura e uscata si sta sa cada. Suntem mari consumatori de distractie, pentru ca ea este singurul mod in care poti sa uiti de presiunile care apasa ubiquitar.

Ce sa faci, esti aruncat intr-o lume in care traditia nu mai ajunge la tine sa-ti spuna ce-au facut stramosii tai, sa treci de angoasa data de incertitudinea existentei si scopul ei. Cum nimeni nu ti-a spus ce si unde si cum sa cauti, masa de oameni ofera leaganul pe care toti copii agitati se calmeaza. Desi suntem in cele mai zbuciumate si nesigure timpuri pe care le-a cunoscut existenta noastra pe timp de pace, sunt cele mai frumoase in care am putea sa traim, si nu cred ca tre sa va zic de ce.

Pe o nota optimista, si cu asta inchei, va las cu un citat care mie imi place tare mult :

[…]Parerea radicala ca a exista inseamna a rezista, a sta cu picioarele bine infipte in pamant pentru a nu te lasa dus de curent devenise la ei un instinct. Intr-o vreme ca a noastra, unde totul este “curent” si “abandon”, e bine sa tinem legatura cu oamenii care nu “se lasa dusi”. – Jose Ortega y Gasset9caf161740be732e869697bc4c32-post

Miros de naftalina in tramvaie ultra-moderne


2da653860b97f56536a1331baebe-postCred ca asa facem diferenta intre civilizat si, hai sa nu spun barbar, as spune in curs de civilizare. Stand intr-un tramvai, care costa mai mult decat vor agonisi in toata viata lor toti pasagerii la un loc, inconjurat de un damf de naftalina si pleznit peste fata de hainele ce erau in voga in anii ‘70-‘80, m-am trezit, din apatia si indiferenta constanta cu care-mi tratez zilele, ca sa constientizez de ce romania va fi pentru mult timp inca, o tara in care individul va accepta orice umilinta, oricate minciuni, oricate abuzuri la adresa drepturilor, pe care nici nu si le stie, taxe peste impozite si furturi pe fata sau pe dos, toate astea, atata timp cat nu i se va lua haina lui imbacsita de naftalina.

Deduc de aici ca o societate este cu-atat mai primitiva cu cat nevoile individului primeaza deasupra nevoilor colectivitatii. Probabil ca redusa la absurd doar, e atat de simpla problema. Un set intreg de “meme” se propaga in cadrul acestor populatii in curs de civilizare, cred ca cea mai proeminenta este ca trebuie si eu sa fur statul, deoarece el nu stie sa gestioneze banii pe care eu ii dau prin taxe, adica ii gestioneaza redirectionandu-i spre buzunarele actorilor care sunt desemnati sa-si joace rolul  ca ne reprezinta.

Inapoi la tramvai, sunt inca fascinat de manecile roase, de gulerele imblanite si de mirosul de traspiratie care emana dintr-un mos care sta pe scaun in fata mea. Naftalina si transpiratie de batrani.

Ma gandeam la un moment dat sa incep sa discut despre o carte pe luna. Mi-as fi dorit sa incep cu Michelangelo Buonarroti, si mai exact cu “Agonie si Extaz” a lui Irving Stone, un grigore din asta foarte tare, care si-a ocupat timpul scriind biografii. Ma intreb daca italienii de atunci aveau un echivalent al naftalinei de azi. Dar mai degraba cred ca si atunci era echivalentul oamenilor care se imbraca in blanuri si miros a naftalina. Chiar ma gandeam acum ca nu trebuie sa porti haine de blana cu miros de naftalina ca sa ai “comportamentul” imbibat de acel miros caracteristic.

Probabil ca tot timpul au sa fie oameni tinuti in subcultura, chiar daca sunt plini de diplome de master sau chiar doctorate…fara numar. Cand toti sunt supra-educati, cum mai faci diferenta intre ei?

Ma intreb daca, atunci cand actualii posesori ai blanurilor vor trece in alta stare termo-dinamica, ce se va intampla cu acele blanuri, vor fi date mostenire, vom vedea oare o propagare a lor in actuala populatie, la nesfarsit? Dar pe cine pacalesc eu, blanurile sunt un semn al unui statut social, sau socialist, le cam confund. Evident ca nu vor disparea niciodata.

Nu e de mirare ca nimeni nu mai se metamorfozeaza de la copil la adult, cu atata naftalina prin jur, mor toate moliile. La fel cum nu mai sunt balene sa-l inghita pe Iona, toate le vanam si le utilizam sa facem naftalina.

Mergand pe acelasi fir, o populatie civilizata ar alege sa renunte la naftalina si sa nu mai poarte blanuri din anii 70. Printr-o alta elongare a logicii ajungem la concluzia ca tarile civilizate sunt pline de molii si poate tocmai de aceea spun NU blanurilor. Un cerc vicios, civilizat. Eh, e si asta o idee.

Ma bucura faptul ca, desi in 2013 de putina vreme, am inca acces direct la modul in care romania arata acum 30-40 de ani. Probabil ca nu-i singura tara din lume de felul asta, da pe altundeva nu prea ma plimb zi de zi si deci, egoist fiind, nu ma prea intereseaza.

Am sa inchei cu faptul ca naftalina se evapora si dispare, n-ar fi oare posibil ca, imbibati fiind de naftalina, purtatorii cronici sa se evapore si ei ?!?9caf161740be732e869697bc4c32-post

 

Dopaj intelectual

Descult prin iarba. Roua inca peste tot. Fiecare bob de roua prinde o raza de soare. Totul devine incandescent si incepe o simfonie de culori. Ma simt parte din ea, iau si eu parte pasiva in acest micro miracol ce mi se dezvaluie in fata.  Ma intind pe pamant. Tot acest spectacol mi se desfasoara acum ca si o galaxie ce cuprinde infinit de sori in infinite culori. Daca intind mana pot sa distrug galaxii, doar cu palma mea as sterge din existenta planete si zodii pictate aleator de ochi printre picurii de roua. Sunt un zeu, un zeu ce cuprinde cu ochii sai tot microcosmosul caruia ii sunt acum stapan. Stapan peste viata si peste moarte. Ma intreb daca se mai manifesta undeva acest miracol, daca mai este cineva martorul unui astfel de eveniment.

Hmm…lumea nu e un loc frumos. Lumea e o jungla. O jungla in care cel cu dintii cei mai mari se ridica pe spatele celorlalti si conduce. O jungla in care daca esti bolnav sau inapt sau dezadaptat, esti lasat in urma sa te descurci, adica sa mori. Intr-o situatie de genul sunt abolite toate legile care ne conduc cu atat de bine stabilita strictete. Poate ca in jungla exista locuri unde soarele loveste roua de dimineata si un nou miracol ia nastere. Dar in jungla nu exista neocortexul necesar constientizarii fenomenului ce se petrece. In afara de noi desigur. Dar e atat de multi care merg prin jungla urbana si nici macar nu se uita in sus la cer, cum sa mai stie sa caute frumusetea simpla, cand tot ce vad de o viata este gri-ul blocurilor si al strazilor ce zi de zi le bat. Incep sa cred din ce in ce mai puternic ca frumusetea, iubirea, afectiunea, dorinta nestavilita de a avea, toate aceste concepte, si multe altele, sunt simple reflexe corticale formate si intarite de mic copil, definite prin posibilitatea neocortexului de a le experimenta si dorinta universului de a se manifesta prin constiinta noastra. Asta ultima nu e a mea, dar imi place atat de mult cum suna. E ca si cum universul exista doar pentru ca noi suntem aici sa-i contemplam infinitul.

Ma rog, inapoi la jungla. Cred ca evolutia nu ii deranjeaza pe oamenii religiosi, ma rog pe cei mai elevati dintre ei, cred ca ii sperie vidul acesta universal, o lume fara un zeu care sa ne uneasca, un zeu din care sa provenim si spre care sa tindem, suntem doar bucati de materie ce se plimba de colo-colo, prin ubiquitara miscare browniana, si evident ne mai ciocnim unii de altii din cand in cand…si atat. Totul din jur este o manifestare a creierului nostru. Nu facem decat sa incercam sa intelegem ceea ce se invarte in jurul nostru, avand la dispozitie o perioada prea scurta, nici o harta, nici un scop, doar ce avem inspiratia si intuitia sa alegem.

Pare sec, dar mie mi se pare ca da o cu totul alta perspectiva asupra vietii. Atunci cand nu ai acel oximoron “viata de dupa moarte” cu care sa te consolezi, viata devine o perioada finita de timp in care alegerile pe care le faci sunt cele ce definesc unde vei ajunge. Evident asta cuplat cu genele tale. Fara o interventie divina, poate cu Fortuna si poate cu foarte mult Pan, nu mai ai pe cine sa dai vina cand nimic din ce ti-ai planuit nu a iesit, decat pe tine. Si nimeni nu te invata sa accepti. Nimic din toate astea nu le inveti decat prin trial and error.

Probabil ca doar prin demontarea pseudo-valorilor impuse de catre societatea consumista, superficiala si adoratoare de superfluu’, doar prin demontarea lor constienta individul ajunge sa inteleaga fericirea si dobandeste un anumit grad de libertate. Dar na, e mai usor sa dai vina pe un dumnezeu care ti-a scris o cale in viata, cale care e total diferita de ce-ti doresti tu sa faci. Stai, ce ?!?

E rar oamenii care sa-i intalnesti si care sa vada lumea aproximativ la fel de diferit precum ti-ai dori tu, dar tu stii bine ca tot ce faci, in final, faci pentru tine. Si aici nu promovez egoismul, ci propun respectul fata de tine si timpul tau limitat, timp pe care il ai, o singura data la dispozitie, pentru a incerca sa intelegi cat de cat ce-I cu lumea asta ce se invarte in jurul soarelui, si in jurul ei insasi, la un ax de 23.4 de grade etc etc.

Recrudescenta prin catharsis

Cred ca cel mai pustiu loc din lumea asta este inauntrul nostru. Ma simt foarte confuz si vad asta si in postarile pe care le tot scriu, de cele mai multe ori titlul nu are legatura cu continutul, inceputul nu are legatura cu sfarsitul si tot asa. Lista de discrepante continua. Ma rog, au legatura, insa e nevoie de imaginatie si dorinta de a le face sa se imbine toate fluent, ca un rau si un dig, nu le vezi crescand in mod natural impreuna. Sau mai simplu, ca doua piese lego care nicicum nu vor sa se imbine insa, aceeasi matrice fiind folosita la toate, stii ca efortul va fi rasplatit in final cu imbinarea lor. Nu aici doream sa ajung. Probabil ca e normal, adica nu scriu cu subiectul in fata, as putea spune ca aberez, incercand sa pastrez un fir logic. Si logica mea poate fi devastator de eronata.

Cred din ce in ce mai justificat ca interactionam dupa sistemul miscarilor Browniene, ca haosul ne guverneaza intreaga existenta si datorita faptului ca nu avem un set de instructiuni pentru acest vast mister denumit viata, nu ne ramane decat increderea ca ceea ce stim si spunem este real si corect, sau urmarim orbeste dar cu incredere ca ce spun altii este real si corect. Cred ca increderea in sine este la fel ca si gravitatia, in sensul ca un obiect mare are o gravitatie puternica, pe cand unul mic are o gravitatie neglijabila. Asa si un om cu multa incredere in sine sau in ideile sale poate deveni un Soare pentru cei ce sunt planete sau meteoriti sau simple granule de nisip. Toti cuprinsi in raza de actiune sunt afectati fie ca vor fie ca nu. Nu cred ca e foarte dificil de inteles sau de patruns acest adevar, oamenii care cred in ce zic si fac, atrag oameni care ii urmeaza. Cat de simplu si de elegant suna. Vad din ce in ce mai des ca majoritatea semenilor mei sunt in general foarte incerti, confuzi si ignoranti, tocmai pentru ca li se pare irelevant sau…am sa fiu ingaduitor si am sa spun ca misterul pare de nepatruns, asa ca de ce sa se mai streseze cu intrebarile cand oricum nu exista un raspuns sigur si singur. Asa ca aici intervin oamenii Soare, oamenii in jurul carora se centralizeaza sisteme solare. Eu cred ca aici pot sa-I alatur pe Isus si pe Darwin, pe Einstein si pe Hitler etc. Aici i-am scris pe cei international cunoscuti dar sunt sigur ca ne putem gandi la cateva exemple locale.

Peste tot auzi ca toti suntem atrasi de putere. Puterea iti este data sau o ai in sange. Toti spun ca o calitate este “reala” atunci cand te nasti cu ea. Asa, pare ca totul e haos. Lasand la o parte faptul ca poti sa inveti aproape orice, prin repetitie si vointa, evident; niveland astfel diferentele intre oameni.

Nu degeaba vointa este cea mai importanta “forta” din univers.

In concluzie, tot ce spun s-ar putea sa fie fals dar daca o spun cu destul de multa incredere si destul de multi oameni o cred, devine adevar.

So, eat a muffin and enjoy dicing and splicing the little truths in life.

Era sa uit! Imaginatia e vitala. Imaginatia iti da credibilitate, imaginatia iti permite sa integrezi in mintea ta absolut orice paradigma, oricat ar parea de ireala. Cred ca imaginatia este cu-atat mai importanta cu cat ea se pierde pe parcursul vietii. Nu degeaba zicea Einstein ce zicea, si am sa va las cu citatul lui, think about it.

“Imagination is more important than knowledge.”

“To raise new questions, new possibilities, to regard old problems from a new angle, requires creative imagination and marks real advance in science.”

Mecanismul din spatele teoriei chibritului.

In aroganta mea voi spune ca inteleg, inteleg cum functioneaza universul si lumea din jurul meu. De fiecare data cand vorbesc cu cineva imi spun parerea cu tarie si incredere, cu voce tare si raspicat, ca si cum eu si doar eu stiu despre ce este vorba, lasand sa se vada ca toti interlocutorii mei ar fi niste veterani de razboi, darji dar batuti in cap. Nu stiu de ce imi incep asa mai toate postarile, adica pe un ton melancolic si cu a little twist of irony. Probabil ca asa imi ticaie mecanismul din cap. Un sir de ganduri fericite. Atat imi doresc. Ma rog, printre multe altele. Cel mai probabil, iscaliturile astea ce le tot las pe-aci sunt doar pete de cerneala pe covorul din anticamera unde se scrie urmatoarea carte ce n-o va citi nimeni. Cred ca m-as putea dezobisnui de modul asta de-a inchide ochii in fata lumii. Probabil ar trebui sa incep sa imi fac ordine in haosul din cap. Desi, ma demotivez imediat cand vad foarte des mai nou, ca nu doar eu sunt cu mintea in o mie de locuri si nicaieri de fapt, prezent fizic mai mult din obligatie si mereu in cautare de o clipa de soare prin nori grosi si gri. Si totusi, poate poate ajuta si asta la ceva. Adica cinismul asta toxic. E ca un pahar de votca dimineata pe stomacul gol. Desi nu ii gasesc inca o utilizare in viata de zi cu zi, nici la votca pe stomacul gol nici la cinism, parca trece ziua mai lejer. Poate tocmai de-asta e atat de minunat. E ca si un majordom ideal, prezent peste tot, dar invizibil. Ca un cantec de cea mai proasta calitate ce ti se lipeste de frunte ca o zwastica de-a lui Aldo Raine. Deja incep. Aproape mecanic. Oricum am privit “medalia” asta primita dupa bataliile cu viata, nu ii gasesc o fata buna. Atata ca ma tine intreg la minte. In rest mi se pare o trasatura superflua. As fi intr-atat de indrazent incat sa spun ca as putea sa masor, statistic, cu cat este mai cinica o populatie cu-atat este mai evoluata. Mda, iar sunt prea increzator in mine si ma lansez in proiecte pe care n-o sa le duc la capat. Din indiferenta nu din alte motive. Macar de-ar fi un fel de trasatura ce iti da un plus fata de restul, stii, cand iti completezi C.V.-ul sa fii nerabdator sa o scrii si cand il citeste angajatorul sa fii nerabdator sa-i demonstrezi practic cinismul 1on1.  Pot sa-ti spun de pe-acum ca ai putea sa dai nutrientii necesari pentru miniatura unui bonsay. Vegetarienii astia. Nici nu poti sa zici ceva de genul, great with people. Adica poti sa zici great with people, when they are not around. In fine.

Vine vara si asta e bine. Am inteles ca toxina se neutralizeaza daca este expusa la soare (e un mit sa tai in X si sa picuri veninul, sau sa pui lipitori). Desi cred ca sunt cateva efecte secundare nasoale, gen devii de zeci de ori mai sarcastic, irascibil si atragi palme, si nu doar pe perioada expunerii. Eu am zis ca incerc. Sa ard odata si pentru totdeauna veninul asta in flacara lui Helium, sau cum ii zice. Nu conteaza, ignoranta imi va pastra mintea goala de acum inainte si soarele imi va pastra sangele liber de aceasta cianura.

Marketing, nu conteaza produsul ci cum il vinzi. Cred ca asa s-a ajuns sa fie cu cinismul, cum era mai demult cu Dracula. Toti doreau sa fie muscati de ceva dinti de plastic, sa devina vampiri. Ce noroc ca cinismul se transmite prin contactul prea direct cu viata si nu prin alergatul aiurea dupa iluziile adunate si puse intr-o carte, de ceva irlandez confuz, dupa o dieta de Absinth si opiu.

Eh, as putea sa spun, cu mana pe Divina Comedie, ca cinismul iti coloreaza viata. Mai exact, fara el toate e alb si toate e negru, adica fara culoare, dar de cand cu el, am descoperit multe si diferite tonuri de gri.

Ambitios ca un melc pornit in jurul lumii

I am still trying to find out why the god that doesen’t exist put me on earth.

Au sa mi se umezeasca si mie ochii oare cand, batran fiind, voi vorbi despre toate cele care le-am facut cand eram tanar. Ce detalii am sa-mi aduc aminte?, care zile au sa-mi ramana oare in minte?, cum selectam ce ramane?

Cred ca cel mai ciudat sentiment este acela ca, atunci cand iti iei ramas bun de la cineva, pe care simti ca nu o sa-l mai vezi niciodata, cum iti iei ramas bun de la acea persoana?

Nu inceteaza sa ma uimeasca complexitatea in care ne invartim constant. N-am sa incep sa vorbesc despre ea, sincer nici n-as sti cum in acest moment. Dar merita mentionata ca fiind atat de frumoasa.

Mi-as dori ca in liceu sau candva in viata, un profesor sau cineva cu autoritate sa-mi fi spus ca in viata voi face foarte multe greseli si ca … la un moment dat am de ales, sa accept ce am ales si sa merg mai departe sau sa stau nopti intregi si sa ma gandesc “ce-ar fi fost daca”. Dar lectia asta o inveti singur si nimeni nu-ti spune ca, in viata asta, dintr-un lung sir de alegeri, ti le amintesti doar pe cele gresite.

De ce ne agatam de greseli cu atata disperare. Ne definesc ele oare?, sunt ele definitorii pentru altceva decat faptul ca atunci cand alegem suntem cu gandul in alta parte? La viitor sau la trecut. Cine stie. Oricum majoritatea timpului nu alegem constienti si apoi ne miram cum am ajuns unde suntem. Dar asta ar insemna ca ne petrecem viata intr-o “coma sociala”, in societate suntem perfect functionali dar suntem in coma. Cred ca e o stare omniprezenta. Ce ne rezerva viitorul oare? Sunt asa de curios si simt deja o nostalgie pentru lucrurile care se petrec in jurul meu. Imi inchipui viitorul cum Jules Verne si-l inchipuia. Viitorul pe care il scria atat de frumos in puseurile de claritate, cand nu mai avea hasis. Un viitor pe care ti-l inchipui dar pe care n-o sa-l vezi niciodata. E un set de emotii foarte intortochiate.

Omul viitorului este un zombie. Indopati cu stabilizatori emotionali, fast-food, nascuti conectati la internet si logati la o viata virtuala, till’ death. Orase intregi goale si strazi pustii. Blocuri de sute de etaje cu apartamente de 15 mp. Hai, gata. E arhifumata distopia asta.

E o lipsa totala de iubire in occident. Asta e concluzia meditatiei mele si dupa cateva zile de privit lumea din jur prin aceasta noua perspectiva, toate incep sa aiba sens si sa se explice de la sine. E un exces financiar si o lipsa cronica de dragoste fata de orice, ma rog, exceptie e iubirea fata de bani.  Si unde iubire nu e, e doar ura. Ura e un sentiment destul de toxic si ultra-molipsitor. Ce e frumos la ura e ca isi corodeaza recipientul. Astfel il poti recunoaste.

Incep sa ma bucur ca sunt dintr-o tara de lumea a 5-a unde inca acasa te asteapta o masa calda facuta cu multa dragoste, din cand in cand vezi niste ochi frumosi ce lucesc cand iti vorbesc, mai tot timpul oameni care chiar te asculta si care, chiar daca nu tot timpul, te mai suna sa te intrebe daca mai rezisti si iti spun o vorba buna fara sa astepte ceva in schimb.

Cand incepi sa aduni ca un hapsan incepe sa iti fie frica. Sa nu iti ia foc casa, sa nu iti fure masina, sa nu te lase nevasta si sa-ti ia copii, sa nu te ia bolile in primire etc.

And we all know that “Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering.” and, “Named must your fear be before banish it you can.” You gotta love that little green skinned pott smoking hippie.

Cand simti un gol inauntrul tau si nu gasesti cum sa-l umpli ai impresia ca masina ta il va umple, casa, cainele, job-ul platit cu 6 cifre, copii, dar dupa tot acest traseu afli ca esti la fel de gol si la fel de singur, problema e ca esti batran si uscat si nu mai ai ce sa faci decat sa iti accepti greselile, daca poti…

Ce usor trebuie sa fie sa ii vinzi ceva unui om care are impresia ca salvarea lui va veni doar daca va cumpara cine stie ce prostie de produs, ca asta il va face un om intreg, un om functional. In fine, e arhifumata distopia asta…

Divaghez printre golurile de aer.

Cred ca in viata trecuta am fost pescarus.

Trag din cui si arunc grenada.

Life is like being on crack. And not the good kind.

Do not show how crazy you are.

Love will tear us apart.

Au trecut deja 3 ani. Am uitat si imi pare rau. Unele zile nu se uita niciodata. Poate ca nici nu trebuie.Ma tot gandesc cum sa pun in context acest blog. Desi as fi vrut sa fie altceva decat ce este, s-a transformat in jurnalul de psihoterapie al unui copil cu responsabilitati de adult. Am mai spus asta de cateva ori. Nu incetez sa imi cer scuze pentru confuzia creata. Poate ca uneori mi-as fi dorit sa fac o recenzie la o carte faina pe care am citit-o. Dar nu vad sensul. Daca iti place sa citesti…citesti. Daca nu. Nu. N-o sa te convinga un copil care nici nu-si vede varfurile degetelor de ceata care ii acopera ochii, sa iei in mana o carte si sa o citesti.In fine.

Cred ca e mai ieftin sa scrii decat sa mergi la terapie. Din confort asta e terapia mea. Cum am mai spus, scriu ca sa ma descarc nu ca sa fiu citit. Insa ma bucura ca oamenii mai citesc ce postez. Probabil ca ar fi fost mai fain daca as fi imbracat intr-o alta haina ce scriu. Next time.

Poate ca intr-o zi…cand va fi soare si culorile vor fi vii…si zambete vor zburda peste campii de flori si pajisti verzi, la fel ca oile, dar fara margelele alea maro care raman in urma, poate ca atunci…dar nu e o perioada fixata. Poate fi maine sau peste 20 de ani. Nu stiu de ce sau de cine depinde, sau daca depinde de ceva/cineva. Si nici nu cred ca e un intrerupator care tot uit sa-l pornesc dimineata.

It’s not like a happy face, is more like a happy mask. Andrei faces crisis. It’s like I’m running out of faces to change.

De cele mai multe ori vorbesc doar ca sa nu tac. Nu-mi plac momentele de tacere inconfortabila. Dar mai nou a incetat sa-mi pese. Tac la nesfarsit daca e nevoie. Si cu cat ma afund mai tare in mintea mea, cu atat ma simt mai confortabil. Si cu cat discut cu mine mai mult cu-atat dispare mai usor incordarea aceea. Inainte cred ca vorbeam tocmai pentru a nu sta cu mintea mea. Si acum o mai ia razna din cand in cand, dar nu asa de des. Stiu ca suna ciudat dar e destul de dificil sa inveti sa traiesti cu tine insuti. E ca si cum ai sta cu un coleg de camera care nu asculta niciodata, face mizerie si se asteapta ca tu sa faci curat, sparge geamuri si spune ca tu esti de vina. Din evidente considerente il inec cu alcool din cand in cand pe copilul acesta tare dubash. Atunci pot sa adorm linistit. Devine insa dificil sa adorm cand el ramane treaz. Cum ziceam. O problema. Tare mi-as dori sa invat cum sa ii dau spatiul lui, ca si el sa-mi dea spatiul meu, sa coabitam in acest mult prea stramt spatiu de carne si oase. Dar stii bine ca viata nu e asa, circul din cap continua fara oboseala.

Inchid ochii si vad monumente megalitice care imi dau energie, monumente cu semnificatii demult apuse. Imi transmit energia canalizata in pamant, ea curge prin mine ca si curentul prin firele de cupru. Sunt o bucata de cupru nu prea mare, cu un craniu de cristal. Imi simt spiritul incarcat si nu stiu cum sa-l descarc. E foarte interesant sa te simti usor ca o briza cand te vezi o bucata masiva de cupru cu craniu de cristal. Cand metodic cand dezordonat demontez fiecare idee gresita din mintea mea. O inlocuiesc cu vid. Poate de aceea imi scapa ideile, sunt gauri in mijlocul lor, poate de aceea ma blochez uneori si nu stiu ce fir sa apuc. Conversatia desi e fluida, curge in unghiuri drepte. Pare o discutie din topor. Ca si textele ce ma screm sa le debitez, doar pentru a-mi oferi spatiu sa respir. Cred ca mai este mult de lucru pana sa ajung sa merg drept in discutie. Cred ca toti avem lacune, mari mici, dar unii din noi cautam sa le umplem. Practic, unora din noi nu le este frica sa-si murdareasca mainile si sa-si asume responsabilitatea lor.

Divaghez. Acum inteleg de ce. Golurile…

Asa ca atunci cand dau impresia ca sar de la un subiect la altul, nu fac altceva decat sa apuc alt subiect pentru finalul celui din urma a fost sters. Din evidente considerente. This is how I rorr!…This is how I rorr!…This is what i Like!!!

Ce faceti voi acolo?!?!, ne jucam de-a doctorul si preotul.

Nascut sa fac prostii si sa incurc firele. Ca o pisica. Atata ca nu-mi plac pisicile. So…ok. Vid.

Un semineu negru imi incalzeste spiritul. Fumul curge fin catre horn. Afara e frig. Nu ninge inca. Desi ar fi fost fain. O terasa de sticla imi lasa ochii sa se plimbe pe privelistea de nedescris. Faina adica. Nu e groapa de gunoi sau ceva de genul. Desi…de sus de aici, tot ce e jos pare o groapa de gunoi. Atata ca exista dusuri ca sa nu puta.

Am sa inchei cu un citat de N. Stanescu…

“Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte
despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe
mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta
uneori oamenii sunt in aparenta schimbatori sau au
umori diferite.
De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre
tine insuti.”