edituraaion.ro

Am sa merg pe aceeasi linie tot restul vietii mele. Acea linie din­tre evo­lu­tie si regre­sie. Acea linie care desparte lumea in cat­e­gorii, una care vede lucrurile clar, si celalta care nu le vede sau le vede in ceata. Am devenit ast­fel un cau­ta­tor de momente de clar­i­tate, dar pre­fer ca in restul tim­pu­lui sa las ceata sa imi acopere ori­zon­tul. Momente de clar­i­tate, da, momente in care totul e redus la ele­men­tar. Doar scheme si conex­i­uni din cele mai sim­ple. Relatii. Gan­duri. Toate la orig­inea lor. De unde vin eu, cel ce sunt acum aici si scriu si incerc sa ma explic pe mine, mie insumi, ast­fel pe voi, voua insiva…sper.

Cred ca la un nivel ele­men­tar toti sun­tem la fel. Aceeasi lacrima omogena si pluripo­tenta din care toti devenim unici, indi­vid­u­al­i­tati het­ero­gene. Un haos pri­mor­dial care s-a trezit intr-o dimineata, s-a sters la ochi si caruia i s-a pre­lins o lacrima. Acea lacrima a devenit paman­tul nos­tru, noi si tot ce vedem in jur. Nu dum­nezeu, nu budha, nu allah, nu alte ast­fel de cuvinte care primesc put­ere doar prin numarul de cred­in­ciosi sau gen­er­atii care au fost “elib­er­ate” prin ele. Sun­tem toti la baza fricosi, ne este frica de necunos­cut in gen­eral. Cau­tam con­stant expli­catii deoarece lumea din jur tre­buie sa aiba o log­ica. E foarte posi­bil ca modul in care noi vedem acum lumea sa fie total eronat. Eu cred ca este, sunt sigur ca mar­ile cor­po­ratii — aici includ bis­e­ria, ori­cat ar fi ele de dragute la exte­rior, nu imi vor binele, i’m not lov­ing it because they say so. Si totusi sun­tem sclavi liberi. Si fie ca vrem ca nu vrem, ele ne dicteaza cum sa traim, cum tre­buie sa vedem lumea, cum inter­pre­tam viata de zi cu zi, inca din clipa din care ne nastem.

Sunt si mai sigur ca dum­nezeu a devenit demo­dat. Nu pen­tru ca asta e real, ci pen­tru ca mate­ri­al­is­mul a intre­cut demult spir­i­tu­al­i­tatea. Nu vorbesc aici de dum­nezeul cres­tinilor, zic de un arhi­tect atot­put­er­nic anonim si alti “a”. Sim­plu, nu ai bani…nu ai nimic, sclavie pe fata unanim acceptata.

Cred ca oamenii cauta sa “apartina” mai mult decat orice in lumea asta. Cau­tam sa ne impar­tasim bucuri­ile, insa in spe­cial cau­tam sa ne impar­tasim durerile. Si cul­mea, sun­tem foarte selec­tivi cand vine vorba de asta. Ne cau­tam parteneri selec­tati pe geana pen­tru a ne con­fesa. Daca nu iti gas­esti per­soana sau ea se instraineaza, devii omul acela rosu in obraji care is spune dur­erea dupa un pahar de votka “sani­uta” si pe care toti incearca sa il evite. Sau pen­tru ca oamenii in marea lor majori­tate sunt marsavi, pui toata sper­anta ta in dum­nezeu si deci religie. Iti spui dur­erea cu lacrimi in ochi crezand ca un dum­nezeu departe de tine te pedepseste pen­tru nu stiu ce rautate pe care ai facut-o cand erai tanar, sau ceva pacat comis de un anume adam si o anume eva, sau ceva blestem care e vechi de 5 gen­er­atii. Eu cred ca inaun­trul fiecaruia exista un sen­ti­ment con­stant de sin­gu­ratate pro­funda; cred ca se datoreste con­sti­en­ti­zarii fap­tu­lui ca noi exis­tam acum, aici, pe aceasta plan­eta, de fap­tul ca exis­tenta noas­tra este doar tem­po­rara si ca tim­pul dat noua e insu­fi­cient pen­tru a intelege macar o farama din acest mis­ter impen­e­tra­bil parca, de fap­tul ca sun­tem pusi aici fara nici cea mai vaga notiune despre motiv sau scop. Maturizandu-ne ca si civ­i­liza­tie cred ca aceste intre­bari isi cauta raspun­suri, si mai devreme sau mai tarziu se nasc oameni care dau aceste raspun­suri. Fap­tul ca noi le accep­tam in majori­tate nu le face reale. Nu spun ca reli­gia nu ar tre­bui sa existe, nu neg fap­tul ca aceasta bucata de pamant pe care eu o numesc Andrei are si un suflet si un spirit si nici macar nu pot sa incerc sa inte­leg ce inseamna asta; dar sunt intr-o con­stanta mirare ca pot sa ma trezesc dimineata, ca pot artic­ula cuvinte si ca ma pot folosi de log­ica, de inteligenta, de vicle­nie, de multe alte abil­i­tati pe care mintea umana le dez­volta in decur­sul aces­tei scurte exis­tente. Eu spun ca viata tre­buie exper­i­men­tata. Exista insa put­erea exem­plu­lui si poti invata observandu-i pe altii. In sen­sul ca daca stiu ca ceva e rau pen­tru mine, pre­fer sa-i observ pe altii cum o fac. Avem nevoie de acceptare necon­di­tion­ata si dum­nezeu face asta. Ne accepta asa cum sun­tem, el nu face dis­crim­inare, si majori­tatea sun­tem sig­uri ca cei din jur nu ne accepta. Par­a­digma de gandire. Nu-l neg pe dum­nezeu sau fap­tul ca insasi nevoia noas­tra de iubire si de pro­te­jare si de apartinere a nascut, prob­a­bil, zeii si alte mist­i­fi­catii. Stiu la fel de sigur ca acum nu demult as fi putut fi declarat eretic si ars pe rug sau fiert in ulei pen­tru cele ce le-am scris mai sus, insa acum sun­tem mai “civ­i­lizati”, cred ca s-a imbunatatit par­a­digma de gandire. Sunt sigur ca sun­tem capa­bili de foarte mult bine dar si de foarte mult rau – in numele binelui.

Cum spuneam in pos­tul prece­dent, exista o cale care duce spre ade­var. Acea cale sunt sigur ca nu incepe de la poteca prin­ci­pala pe care toti o accepta si pe care toti o par­curg. S-ar putea sa ma insel si s-ar putea sa ma fi pier­dut incer­cand sa caut o ast­fel de cale, care sa ma duca altun­deva decat merge marea majori­tate. Dar cred ca acesta este un risc pe care mi-l asum, si din feri­cire stiu cu cer­ti­tu­dine ca nu sunt, nu am fost si nu voi fi singurul.

Ma nasc. Trai­esc. Mor. Sim­plu. Direct. Ratio­nal. Clar ca apa de munte. Cum am putea sa com­pli­cam aceasta ecu­atie? Cand accep­tam ca sun­tem doar adunatura de fire care primesc si dau infor­matie. Sun­tem si suma infor­mati­ilor pe care le avem,  ast­fel cred ca in tim­pul evo­lu­tiei natura a con­sid­erat utila sto­carea infor­matiei si a facut creierul. Nervi si creier. Sange si muschi si oase. Organe si gan­duri. Cum se imbina toate. Armonie. Con­trast. Verde, gal­ben, rosu. Atat de sim­plu. Obiec­tiv. As zice mecanic.
Infor­ma­tia. Vine prin fire, este fil­trata, anal­izata, sto­cata daca e nece­sar, reacce­sata. Nu exista bine sau rau in natura. Exista infor­matie. Ea este pura. Infor­ma­tia devine ast­fel vitala. Trans­miterea ei esen­tiala supravi­e­tuirii.  ADN. Sim­plu. Ele­gant. Spi­ralat. Infor­ma­tia e trans­misa de la o gen­er­atie la alta. Pas­trata imac­u­lat. Poate imbunatatita la inter­vale de timp nede­ter­mi­nate.
O reg­ula de aur este aceea ca indi­vidul se adapteaza la natura. Nu invers. Mii de ani de evo­lu­tie intr-o spi­rala dubla trans­misa suc­ce­siv gen­er­ati­ilor, imbunatatita, vari­ata. Cum acce­sezi infor­ma­tia cand inveti doar cum sa fii un robot con­sum­ist. Cred ca ai nevoie de o parola, un “mar al lui Adam”, sa-i zicem. Odata ce musti din el… Dar, cineva tre­buie sa ti-l dea sa musti din el. Intrin­sec. Extrin­sec. Religie. Energie,suflet, spirit. Posi­bil ca aceasta cheie sa fie ascunsa in spatele cuvin­telor evi­dente, dar inter­pretarea lor sa se fi pier­dut in negura de vremi. Dar nu de tot. Tra­di­tie si tra­di­tion­al­ism.
La fel de posi­bil e ca totul sa fie un nor de praf prin ochii dis­perati. Ochii dis­perati cauta sens acolo unde nu exista decat dor­inta de sig­u­ranta. Mergem prin viata nesig­uri si mereu intre­ba­tori. E bine oare ce fac?, asa se pro­cedeaza acum? Sun­tem incon­stient cau­ta­tori de apro­bare si de recunoast­ere. Vine prob­a­bil toc­mai din cauza ca in grup indi­vizii au rata mai mare de supravi­e­tuire decat sin­guri. Sin­gu­ratatea duce la nesig­u­ranta; nesig­u­ranta naste frica. Frica…Frica naste zei. Frica naste demoni.
Infor­ma­tia ramane sin­gu­rul ade­var imua­bil din aceasta lume. Gasirea ei, inter­pretarea ei, fil­trarea ei ar tre­bui sa fie prin­ci­palele ocu­patii ale noas­tre. Ratiune. Sen­ti­mente. Echili­brul lor armo­nizeaza. Yin si Yang. O infor­matie intere­santa este aceea ca, fara sa stim de ce, natura are forme geo­met­rice pe care le favorizeaza. Linie. Cerc. Tri­unghi. Patrat…Transformarea lor in sim­boluri, asocierea sim­bolurilor si mod­i­fi­carea lor pen­tru a devine sub­tile dau o put­ere de neimag­i­nat celor care stiu sa se uti­lizeze de ele. Un ochi for­mat pen­tru a recunoaste si inter­preta aceste sim­boluri este un ideal spre care ar tre­bui sa aspi­ram. O alta infor­matie intere­santa este aceea ca eveni­mentele majore (si minore) din univers au o anu­mita ciclic­i­tate, ascunsa noua igno­ran­tilor si pro­fanilor. Ea, inter­pre­tata de ochi iscusiti, aduce infor­matii nein­te­les de val­oroase. Se nasc ast­fel oameni sacral­izati care pro­te­jeaza acest secret de ochi pro­fani. Pitagor­e­ici. Tem­pli­eri. Cathari. Roza-Crucieni. Ritul Scot­ian. Ilu­mi­nati. Memphis-Misraïm… Aso­ci­ate lor sunt diferite sim­boluri, mai evi­dente sau mai rafi­nate. Oameni ini­tiati. Oameni a caror minte pro­fana devine sacral­izata.
Infor­ma­tia se divide ast­fel in sacra si profana…Un ade­var ramane imua­bil; ochii ce cauta, vor gasi.

Zece metode pen­tru a fi sanatos mental

in Roma­nia de azi :

1. Cu cat con­sti­en­tizezi mai repede ca visele se real­izeaza doar atunci cand dormi, cu-atat mai bine.
2. Cand intelegi mai repede ca lib­er­tatea de expri­mare inseamna de fapt lib­er­tatea de a gandi pen­tru tine, cu-atat va fi mai bine pen­tru tine.
3. Cu cat pleci capul mai jos cu-atat vei fi luat in seama mai repede si vei fi uitat la fel de repede.
4. Daca iti place teatrul, mergi la teatru, nu-ti lua por­tia de la TV.
5. Daca iti place polit­ica, fa-o nu doar ca o adaptare proasta a “poienii lui Iocan”.
6. Daca vrei sa protestezi, NU o fa, deoarece chiar daca tu stii ce tre­buie sa faci, restul (majori­tatea) n-au nici cea mai vaga idee.
7. Daca ai un dram de dem­ni­tate, este deja cu un dram prea mult.
8. Daca si doar daca ai o per­son­al­i­tate bine con­tu­rata, ar fi bine sa scapi de ea cat mai repede, musamalizeaza-ti-o cat mai bine si totul va fi ok.
9. Daca apre­ciezi corec­ti­tudinea si iti asumi respon­s­abil­i­tati, ar tre­bui sa te opresti, nu te ajuta la nimic, nici pe ter­men scurt dar nici pe ter­men lung.
10. Sin­gu­rul ade­var imua­bil este ca, atunci cand esti cu capul in nori esti intr-adevar cu picioarele pe pamant.

Nu am chef sa scriu. Deloc. Nici inspi­ratie. M-au lasat muzele prada dis­per­arii. Am tot scris pe idei dar nici una care sa merite sa fie postata si citita. Cu alte cuvinte am scris prostii care atunci cand le scriam mi se pareau intere­sante, nu doar intere­sante mi se pareau parte din mine, din mintea mea. Ele ma com­puneau atunci. Dar, mai incolo au devenit grotesti. Gan­duri scrise pe un servetel intr-un bar infect.

Inca o cala­to­rie in jurul soare­lui. Pe masura ce acest an urmeaza sa se incheie nu pot sa nu ma gan­desc la realizarile lasate in urma. Cea mai mare realizare este aceea ca inca pot sa rad. Acum pot sa rad ca nu am inspi­ratie. Dar nu intr-un mod inteligent, nu am inspi­ratie pen­tru asta. Vad o mul­time de top­i­curi zi de zi in jurul meu pen­tru a scrie. Fac un rezu­mat in cap, suna bine, cand sa scriu…pauza. Suna ori­bil. Poate sunt sar­ba­to­rile de vina, toti incearca sa fie feric­iti. Nu-mi prieste feri­cirea. Ma hranesc din dis­per­are, zile negre si inter­minabile, gan­duri sum­bre si prez­iceri cat­a­stro­fale. Acum toti sunt feric­iti, sau cel putin asa cred ca tre­buie sa fie. Motivul?, nu stiu, nici eu cred ca nici ei. Sau acesta e doar acce­so­riu feri­cirii. Nu mai stiu, asta nu ma intere­seaza. E nasol sa fii depri­mat si toti in jur sa-ti rada in fata, de feri­cire. Sau nu depri­mat, strain. Asa, ma simt strain intre atat de multe fete zam­bitoare. Nu-mi sunt famil­iare expre­si­ile lor. Caut si eu motive sa ma bucur,  sa fiu fericit. Gas­esc o nejus­ti­fi­cata placere in a privi cum aluneca fulgii catre pamant. Neo­priti de nimic. Un dans lin si cal­cu­lat de haz­ard. Dar e o bucurie neim­par­t­a­sita si deci nu o bucurie ade­varata. O alta realizare e aceea ca am con­sti­en­ti­zat ca nu tre­buie sa fii fericit ca sa poti sa razi. Real­is­mul asta. Ne roade si ultima farama de magie.

Toc­mai am sters un para­graf. Destul de lung. Si aiurea.

Sunt sigur ca nu-s sin­gu­rul care simte asta. Cred ca e doar o perioada lugubra. Inex­plic­a­bil de pre­lunga. O faza prin care tre­cem dupa un soc put­er­nic. Cred ca odata ce mintea ta s-a intins si a cuprins anu­mite idei, nu mai poate reveni la starea ini­tiala. Unele ade­varuri creeaza pietre de temelie in viata noastra.

Restul e budinca.

E lin­iste deplina. Infricosator de lin­iste. Din spatele unui geam ter­mopan vad din cand in cand cate un taxi si cate o fur­nica de om mer­gand spre casa, pe trei carari. Ma uit pe geam si imi imag­inez ca fumez o tigara, ca in vre­murile bune. Imi beau cafeaua imag­i­nara, care o sa ma tina treaz pana spre dimineata, cand cu pasii grei ma voi tara spre pat. Voi incerca sa adorm dar va fi un chin. Din noapte, va fi zi. Si o voi fi stricat-o dor­mind. Imi bat joc de ea. Mi se pare ca actul suprem de sfi­dare este sa dormi ziua. Toti muncesc si se zbat si tu…tu dormi. Un greier care isi traieste viata aler­gand dupa tot ce e impor­tant doar pen­tru el, insa pen­tru nime­nial­tul. Cred ca e si asta o forma de sfi­dare. Da, ati ghicit, sfi­dare este cuvan­tul zilei de azi. Sfi­dare si lin­iste. Desi cele doua nu merg impre­una, sau merg, insa dau rezul­tate mai sub­tile. Si atunci cand faci ceva, orice, nu vrei ca rezul­tatul tau sa fie sub­til. Vrei ca oamenii sa stie ca tu dormi ziua. Dar cand spui asta, ei adopta o gri­masa. Tu intelegi ca ei te dis­pre­tu­i­esc sau te invidi­aza, dar ei te com­pa­timesc, deoarece in opinia lor iti dormi viata, nu te razvrat­esti impotriva ordinii nat­u­rale. Au oare drep­tate? Nu stiu. Stiu doar ca a sfida fara tinta e ca si cum ai fi un sol­dat fara front. Te lupti dar nu stii cu cine. Ajungi sa iei ca si adver­sari morile de vant.

Am invatat de la cineva ca cea mai buna forma de canalizare a urii si a tuturor sen­ti­mentelor neg­a­tive este catre citit. Cu cat urasti mai mult, cu-atat citesti mai mult. Faci un cocon din cuvinte in jurul tau. Faci labir­inte de nepa­truns, cu cat mai alam­bi­cate cu-atat mai bine. Ai spune ca te ascunzi. Dar nu, te calmezi.

Sunt pe deplin con­vins ca avem un poten­tial enorm. Odata ce ai in minte teluri si nu te lasi abatut de la dru­mul spre ele, nu vad cum n-ai putea sa treci orice obsta­col. Insa, atunci cand in drum spre teluri esti dis­tras spre altele mai noi si mai apeti­sante, in timp, devii frus­trat, deoarece tot incepi dar nu ter­mini nimic. Cred ca in acest mod se nasc oamenii care iti spun zi de zi, nu poti sa faci asta, sau cealalta. Deoarece, nici eu n-am reusit. De parca ei ar fi punct de refer­inta pen­tru mine, de parca mie mi-ar pasa ce ai facut tu in viata, de parca tu esti eu si eu sunt tu. Aro­ganta fara fond, doar ati­tu­dine dar fara pro­fun­z­ime. Masti adica, intr-un cuvant, xerox dupa xerox al unui nicio­data original.

As putea sa inchei aici, da. O voi face lasandu-va un rest de poezie pe care sa meditati.

Atunci lumea cea gan­dita pen­tru noi avea fiinta,

Si, din con­tra, cea aie­vea ne parea cu neputinta.

Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este

Cea ce poate sa con­vie unei inime oneste;

Iar in lumea cea comuna a visa e un pericul,

Caci de ai cumva iluzii, esti pier­dut si esti ridicul. (M.Eminescu)

M-am trezit mai devreme decat de obi­cei. De la sine, sau de la stres. Nu stiu inca, voi vedea pe par­cur­sul zilei. In func­tie de cati oameni voi enerva la ran­dul meu, imi voi da seama.

Cred ca Roma­nia e sin­gu­rul loc din lumea asta unde a inceput sa imi fie rusine daca spun ca citesc, si nu glumesc. A devenit un defect, cand asta se intam­pla, nu se pre­vesteste sfar­si­tul lumii dar e sigur ca ceva intr-adevar nu e in reg­ula. Cand spun ca citesc ma simt de parca as fi con­fe­sat o crima unui poli­tist si astept sa vad ce pedeapsa primesc.

Nu-mi mai beau cafeaua de dimineata, e prea scumpa. Demult deja am renun­tat la acest pla­cut viciu, daca pot sa-i zic asa.  Tigari nu mai fumez demult, prea scump. Se pare ca nici pe la fac­ulta nu mai tre­buie sa dau, prea scump pe-acolo. Cred ca in curand va tre­bui sa plec si din Clu­jul acesta, si el, prea scump. Ar tre­bui sa imi mut lucrurile catre Oradea, sau cine stie pe unde, toate e prea scump. Va tre­bui sa plec din tara dar, e prea scump. Ar tre­bui sa invat sa trai­esc dar e mult prea scump.

Stiu ca la toti ni greu, nu e cea mai fru­moasa perioada pe care o traim, cel putin nu aici in Roma­nia, din­colo, e altceva. In Roma­nia oamenii se chinuie sa-si plateasca ratele la banca si sunt obse­dati de ce pun maine pe masa si cand te uiti din­colo, ca nu poti sa nu faci asta, ii vezi cum se zbat sa gaseasca “God par­ti­cle”, cum sa rezolve prob­lemele cre­ate de difer­entele sociale, pen­tru o mai buna colab­o­rare a tuturor par­tilor com­po­nente. Se incu­ra­jeaza indivilu­al­i­tatea si dez­voltarea per­son­ala nu sterg­erea ei pana la uni­formizare cu cei din jur. Se vede ca sun­tem indru­mati de prosti, con­dusi de hoti si putinii oameni decenti stau ascunsi in bun­care sa nu se con­t­a­mineze de miz­e­ria care devine insu­porta­bila. Nu ma mir ca toti pleaca. Nu as pleca doar pen­tru ca acolo e mai bine, plec pen­tru ca acolo nu e aici, chiar daca e miz­erie, ea este pe strada si nu in oamenii din jur, nu se man­anca pre­cum hienele pen­tru un trai decent.

Poate exagerez, desi nu cred. Cand intr-o tara e mai val­oroasa si e incu­ra­jata pros­tia, big­o­tismul, mito­ca­nia, e apre­ciat omul care fura si inseala sis­temul nu cel care isi accepta rolul social si alege impli­carea sociala, cred ca acea tara e fara viitor. Daca as pleca nu as pleca pen­tru ca acolo e altceva, plec pen­tru ca acolo inca oamenii care aleg sa aiba un set de val­ori pe care sa il urmeze nu sunt huiduiti ca la un meci de fot­bal. Nu plec pen­tru ca aici e greu, nu as pleca cu iluzii de miere si lapte si bani pe toate gar­durile, as pleca pen­tru ca nu ar tre­bui sa devin neom pen­tru a putea fi om.

E tragic ce observ eu aici. Dar si comic, pen­tru cei care stiu sa rada, insa la toti ne piere la un moment dat pofta de ras.

Poate mai mult ca nicio­data nu inte­leg despre ce ar tre­bui sa scriu. Cred ca m-am sat­u­rat de come­dia asta oferita zi de zi de viata, nu-mi mai vine sa rad. Din vinul dulce ce ma imbata si imi amortea sim­turile a devenit otet. Si m-am trezit dintr-o data cu un gust necunos­cut si de-a drep­tul ori­bil. Prob­a­bil ca la toti ni se oteteste vinul din cand in cand. E nor­mal, tre­buie sa rein­noim vinul vechi. De ce altceva m-as putea bucura mai mult.

Cand am por­nit la drum sa fac acest blog ma gan­deam ca o sa scriu despre cu totul altceva. Insa, este ce este si a devenit un fel de jur­nal al unui cala­tor rat­acit. Nu stiu nicio­data unde ma va duce urma­toarea poveste, stiu doar ca voi incerca sa o expun cat mai fru­mos cu putinita. Poate toc­mai pen­tru ca rat­acind aiurea prin mintea mea, gas­esc idei pe care mi-as dori sa le scriu undeva unde ele sa fie citite, in sper­anta ca unii sau altii se vor regasi in rat­acirea mea si ast­fel nu vor mai fi sin­guri. Si nici eu nu voi mai fi singur.

De multe ori o parte din mine imi spune ca nu are sens sa scrii. Dar pe de alta parte imi dau seama ca scriu nu doar pen­tru a fi citit cat pen­tru a pune pe foaie ce gan­desc in acea clipa, un jur­nal in ade­varatul sens al cuvan­tu­lui. Si ast­fel am con­sti­en­ti­zat ca nu rat­acesc de fapt prin minte cat prin inima. Ma las ghi­dat de sen­ti­mente si citind ce scriu, observ asta. Chiar daca ratiunea imi ofera cerneala cu care sa scriu si penita, sen­ti­mentele imi dau ce sa scriu. Da, ciu­dat. Si eu ma mir, poate nu chiar asa de tare, dar e o idee ce statea la dospit de ceva vreme si cauta un moment in care sa fie scrisa.

Am seri in care visez cu ochii deschisi. Sunt undeva departe de acest pamant si vad tot din per­spec­tiva unui vul­tur. Mi se clar­i­fica toate, nu mai sunt obse­dat de copaci cand vad padurea. E unic sen­ti­men­tul si foarte greu sa te intorci inapoi la copacelul tau cand ai vazut cam cum sta cu padurea privita in ansam­blul ei. Ratiunea si sen­ti­mentele sunt in echili­bru cand sunt in acea stare de reverie, nici nu dorm dar nici nu sunt com­plet treaz. Parca in acel echili­bru toata ceata din jurul meu dis­pare, ceata menita sa mascheze lumea din jurul nos­tru. Daca toate ar fi clare, binele bine si raul rau, am sti ce sa alegem, dar sunt sigur ca asta e doar pen­tru basme si povestile de demult, acum toate sunt mas­cate si ascunse sub acest strat gros de ceata care face ca tot ce e rau sa para bun si invers. Con­fuza lumea, crezi ca faci alegerea buna cand de fapt…

Va las cu o poezioara haiku …

Oameni noi. Iar.

Un inceput de care nu te mai sat­uri nicio­data. In fiecare an, o noua gen­er­atie pas­este pe urmele altei gen­er­atii. Poate nu iden­tic, dar nici departe.

De aceea Clu­jul va ramane mereu tanar, mereu rein­noit de nevoile actuale ale celor tineri. Multi pleaca, dar parca 2 altii ii iau locul. Clu­jul e pustiu vara. Soarele incinge asfal­tul si in arsita mis­tu­itoare vezi strazi pustii, doar cate o babuta se plimba de colo colo si vrun’ batranel isi plimba oasele prin parc, sta ascuns pe-o banca la umbra si admira pra­ful. Si, ince­tul cu ince­tul, de la o zi la alta, la inceputul toam­nei, Clu­jul devine un musuroi in mijlocul caruia e o for­fota con­tinua. Noaptea nu mai are aceeasi sem­ni­fi­catie ca in restul oraselor, nici ziua de alt­fel. Totul se schimba. E intere­sant cum intr-un oras atat de mic, in cativa ani, stu­denti au devenit aproape majori­tari pop­u­latiei care locuieste in oras, si schim­bar­ile care se pro­duc datorita aces­tui fapt.

E fru­mos aici, dar nimic nu mai e spe­cial. Sen­za­tia de unic­i­tate e demult uitata si pier­duta printre ata­tia mii de stu­denti ca tine, mai col­orati, mai stersi. Nu conteaza.

Ma bucur ca bucu­ria mea ii poate bucura pe altii.

M-am decis, maine dimineata, da, azi a fost o zi faina, daca plec maine dimineata e per­fect. E ca si cu tipu ala de la Nir­vana, Kurt, asa, ca si cu el, cum a ple­cat in cul­mea glo­riei, sau cu celalalt de l-a jucat pe mas­cari­ciul ala urat din Bat­man, Heath, da si el, a ple­cat dupa rolul vietii sale sau neb­unu’ ala de Hen­drix. Ca si cum toate piesele sau albumele sau rolurile te aduc spre un punct cul­mi­nant din care sa poti sa iesi si toti sa isi aduca aminte de tine ca Cel Mai !

Sa las o scrisoare?, are sens oare, toti o sa se intrebe de ce, mai ales dupa o zi ca astazi, da, sunt sigur ca da, poate ar fi bine sa las o scrisoare, da mai am oare timp?, nu prea, e cam tarziu si asa, poate ceva scurt, asa, cat­eva cuvinte de expli­catie, asa de adio. Dar ce sa scriu, sa scri­je­lesc vro’ doua trei cuvinte nu prea are sens, mi-as dori sa scriu ceva care sa cuprinda tot intr-o propoz­i­tie, ceva scurt, la obiect si sec, da nu prea sec, sa se prinda si aia mai slow.

Sau mai bine nu, fara scrisori, prea dra­matic, o sa zica dupa ce-o citesc, “mai bine nu lasa nici o scrisoare”, parca ii vad, nicio­data mul­tumiti. Da totusi, dupa o zi ca azi, sigur o sa se intrebe toti de ce…, da poate daca raman fara un raspuns o sa fie mai bine, fiecare o sa-si faca in mintea lui un sce­nariu, fiecare o sa vada altceva, mirac­u­los de fain ma!, fiecare o sa dea o alta jus­ti­fi­care si nico­data nu o sa stie adevarul…cum de nu m-am gan­dit la asta inainte!, scrisori, ha!, pen­tru ce?, fetele lasa scrisori sa se justifice…io n-am ce sa jus­tific, mai ales dupa o zi ca azi.

Ok, gata cu scriso­rile, fara!, okok, da cum ma imbrac, oricum nu prea am haine bune, da parca totusi nu m-as duce cu geaca aia roasa la maneci si la guler, parca totusi mi-as lua ceva mai fain, ceva cu care sa ies in evi­denta, daca tot plec, sa plec in stil mare, nu asa ca oricine de pe strada, sters sa nu ma vada nime’ din jur…ca plec. Sa se intrebe, ma, unde pleaca asta?!? Si cu ce sa ma incalt oare, pantofii aia is cam dis­trusi, da is comozi macar, e drum lung. Bani???, no din aia de unde, economi­ile de o viata sunt cele facute azi, da mai, ce zi!, n-as schimba-o pen­tru nimic.

Familia ce-o sa zica oare, ma tot gan­desc la ei, poate ar tre­bui totusi sa las o scrisoare, ei ar tre­bui sa stie, da totusi, nu vad sen­sul, adica, NU, am spus fara scrisori. Gata!

Cred ca am stat destul, chiar si prea mult, ar cam tre­bui sa plec, inainte sa vina si sa nu ma mai lase sa plec, ce zi fru­moasa a fost azi!, ce fru­mos mod sa o termin…

(…)