edituraAion.ro

Inspiratii din Calimara Infinita.

Trag din cui si arunc grenada.

Life is like being on crack. And not the good kind.

Do not show how crazy you are.

Love will tear us apart.

Au tre­cut deja 3 ani. Am uitat si imi pare rau. Unele zile nu se uita nicio­da­ta. Poate ca nici nu trebuie.Ma tot gan­desc cum sa pun in con­text acest blog. Desi as fi vrut sa fie altce­va decat ce este, s-a trans­for­mat in jur­nalul de psi­hoter­apie al unui copil cu respon­s­abil­i­tati de adult. Am mai spus asta de cat­e­va ori. Nu incetez sa imi cer scuze pen­tru con­fuzia cre­a­ta. Poate ca une­ori mi-as fi dorit sa fac o recen­zie la o carte faina pe care am citit-o. Dar nu vad sen­sul. Daca iti place sa citesti…citesti. Daca nu. Nu. N-o sa te convin­ga un copil care nici nu-si vede var­furile degetelor de cea­ta care ii acopera ochii, sa iei in mana o carte si sa o citesti.In fine.

Cred ca e mai ieftin sa scrii decat sa mer­gi la ter­apie. Din con­fort asta e ter­apia mea. Cum am mai spus, scriu ca sa ma descarc nu ca sa fiu citit. Insa ma bucu­ra ca oamenii mai citesc ce postez. Prob­a­bil ca ar fi fost mai fain daca as fi imbra­cat intr-o alta haina ce scriu. Next time.

Poate ca intr-o zi…cand va fi soare si culo­rile vor fi vii…si zam­bete vor zbur­da peste campii de flori si pajisti verzi, la fel ca oile, dar fara margelele alea maro care raman in urma, poate ca atunci…dar nu e o perioa­da fix­a­ta. Poate fi maine sau peste 20 de ani. Nu stiu de ce sau de cine depinde, sau daca depinde de ceva/cineva. Si nici nu cred ca e un intre­ru­pa­tor care tot uit sa-l por­nesc diminea­ta.

It’s not like a hap­py face, is more like a hap­py mask. Andrei faces cri­sis. It’s like I’m run­ning out of faces to change.

De cele mai multe ori vorbesc doar ca sa nu tac. Nu-mi plac momentele de tacere incon­fort­a­bi­la. Dar mai nou a inc­etat sa-mi pese. Tac la nes­far­sit daca e nevoie. Si cu cat ma afund mai tare in mintea mea, cu atat ma simt mai con­fort­a­bil. Si cu cat dis­cut cu mine mai mult cu-atat dis­pare mai usor incor­darea aceea. Inainte cred ca vor­beam toc­mai pen­tru a nu sta cu mintea mea. Si acum o mai ia raz­na din cand in cand, dar nu asa de des. Stiu ca suna ciu­dat dar e destul de difi­cil sa inveti sa traiesti cu tine insu­ti. E ca si cum ai sta cu un coleg de cam­era care nu ascul­ta nicio­da­ta, face miz­erie si se asteap­ta ca tu sa faci curat, sparge gea­muri si spune ca tu esti de vina. Din evi­dente con­sid­er­ente il inec cu alcool din cand in cand pe copilul aces­ta tare dubash. Atun­ci pot sa adorm lin­is­tit. Devine insa difi­cil sa adorm cand el ramane treaz. Cum ziceam. O prob­le­ma. Tare mi-as dori sa invat cum sa ii dau spatiul lui, ca si el sa-mi dea spatiul meu, sa coabitam in acest mult prea stramt spatiu de carne si oase. Dar stii bine ca via­ta nu e asa, cir­cul din cap con­tin­ua fara oboseala.

Inchid ochii si vad mon­u­mente mega­litice care imi dau energie, mon­u­mente cu sem­ni­fi­catii demult apuse. Imi trans­mit ener­gia canal­iza­ta in pamant, ea curge prin mine ca si curen­tul prin firele de cupru. Sunt o buca­ta de cupru nu prea mare, cu un cra­niu de cristal. Imi simt spir­i­t­ul incar­cat si nu stiu cum sa-l descarc. E foarte intere­sant sa te simti usor ca o briza cand te vezi o buca­ta masi­va de cupru cu cra­niu de cristal. Cand metod­ic cand dezor­do­nat demon­tez fiecare idee gre­si­ta din mintea mea. O inlocui­esc cu vid. Poate de aceea imi scapa ideile, sunt gau­ri in mijlocul lor, poate de aceea ma blochez une­ori si nu stiu ce fir sa apuc. Con­ver­sa­tia desi e flu­i­da, curge in unghi­uri drepte. Pare o dis­cutie din topor. Ca si tex­tele ce ma screm sa le deb­itez, doar pen­tru a-mi oferi spatiu sa respir. Cred ca mai este mult de lucru pana sa ajung sa merg drept in dis­cutie. Cred ca toti avem lacune, mari mici, dar unii din noi cau­tam sa le umplem. Prac­tic, uno­ra din noi nu le este frica sa-si mur­dar­eas­ca mainile si sa-si asume respon­s­abil­i­tatea lor.

Divaghez. Acum inte­leg de ce. Golurile…

Asa ca atun­ci cand dau impre­sia ca sar de la un subiect la altul, nu fac altce­va decat sa apuc alt subiect pen­tru finalul celui din urma a fost sters. Din evi­dente con­sid­er­ente. This is how I rorr!…This is how I rorr!…This is what i Like!!!

Ce faceti voi aco­lo?!?!, ne jucam de-a doc­torul si preo­tul.

Nascut sa fac prostii si sa incurc firele. Ca o pisi­ca. Ata­ta ca nu-mi plac pisi­cile. So…ok. Vid.

Un sem­i­neu negru imi incalzeste spir­i­t­ul. Fumul curge fin catre horn. Afara e frig. Nu ninge inca. Desi ar fi fost fain. O terasa de sti­cla imi lasa ochii sa se plimbe pe priv­elis­tea de nedescris. Faina adi­ca. Nu e groa­pa de gunoi sau ceva de genul. Desi…de sus de aici, tot ce e jos pare o groa­pa de gunoi. Ata­ta ca exista dusuri ca sa nu puta.

Am sa inchei cu un citat de N. Stanes­cu…

Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte
despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe
mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta
uneori oamenii sunt in aparenta schimbatori sau au
umori diferite.
De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre
tine insuti.”

Eu nu strivesc corola de minuni a …

In unele zile.

Imi vine sa scuip cand merg pe stra­da. De la scar­ba. Ma incon­joara, ma cuprinde, ma simt infec­tat si vreau sa excret cum­va acea sen­za­tie. Dar inghit in sec. Toa­ta ura aceea simt cum imi face ini­ma sa imi bata mai put­er­nic, mai haot­ic. Imi ridi­ca pul­sul. Iritarea in loc sa se dimin­ueze este accen­tu­a­ta. Incerc sa ma plimb neu­tru sa pot sa vad doar car­i­ca­turi in loc de oameni, vad in mul­time doar reprezen­tari ale lui Goya. Poate e amuzant. Poate e infricosator. Daca un obser­va­tor fin ar putea sa extra­ga si sa dis­tileze sen­ti­mentele ce plutesc dea­supra acelei gloate. Ar iesi o capod­opera.

In alte zile.

Epi­fanie. Un tablou psi­hedel­ic mi se des­fa­soara in fata ochilor. Con­traste vio­lente imbra­cate intr-o lumi­na difuza. Sclipiri foarte put­er­nice, ca niste bli­turi, mi se declanseaza din cand in cand in ochi. Ii inchid, poate asa va dis­parea imag­inea. Dar nu. Ea devine mai inten­sa. Un miros intepa­tor de par­fum ieftin, tran­spi­ratie si bau­tu­ra imi umplu nar­ile. Acum, tot cor­pul simte ceea ce vad. Ii dau dru­mul. Ma cuprinde o relaxare pro­fun­da si o impacare cu con­di­tia mea umana. Sunt feric­it si spir­i­t­ul imi zambeste, eu ii zambesc inapoi si ma las pra­da tabloului suprareal­ist. Am con­sti­en­ti­zat ca a fi un om matur inseam­na a vedea ade­varul cu ochii tai dar sa nu spui nim­ic nimanui, despre nim­ic din ce vezi, ce simti, ce ai ajuns sa exper­i­mentezi. In cel mai bun caz vei fi ridi­culizat, in cel mai rau caz ti se pune o camasa fru­moasa, alba, ce se lea­ga la spate. Sunt sig­ur ca sunt atatea povesti in spatele unori ochi negri, albas­trii sau verzui. Fiecare are tabloul sau pe care il traieste si retraieste. Unii avem parte doar de un sin­gur tablou si ramanem sa ne gandim la el toa­ta via­ta. Anal­izand si revizuind ficare milimetru din el. Altii cau­ta aces­te epi­fanii, hai sa le spun cum imi place, momente de clar­i­tate. Cred ca aces­ta este momen­tul in care iti dai sea­ma ca exista mai mult decat cele cin­ci sim­turi fun­da­men­tale. Lim­i­tate si inrada­ci­nate in fiz­ic. Cred ca oda­ta ce ai tre­cut un prag de genul nu poti sa mer­gi inapoi la via­ta de zi cu zi. Si daca mer­gi, esti doar un fricos.

Aproape tot timpul.

Sunt fiul lui Dionys. Am sa va spun de ce. Nu am inte­les pana acum cum merge lumea. Ma simt ca Neb­unul de pe cartea de Tarot. Lam­pa nu-mi lumineaza decat dru­mul din fata ochilor. Nu stiu unde voi ajunge, stiu doar ca lumea va fi intoarsa cu capu in jos…poate vor fi impli­cate si un tunel sau un pod. La fel ca in Alice. Mist­ic. Cu sig­u­ran­ta nu voi avea nici o pisi­ca ran­jind care sa-mi dea o ghic­i­toare ca sa ies din nisipurile mis­ca­toare ale aces­tei lumi. Pre­sarate la tot pasul, might I add. Ghic­i­to­rile vreau sa zic. Si nisipurile, de ce nu. Dionys. Am uitat de el. Un rebel razvratit cum ar zice geni­ile aces­tei vre­mi stralu­cinde.  Sub-genii, sa-l citez pe un om fain. Patratele. Squares etc. Eter­nul ametit care vede lumea cum altii nu o vad. Dru­mul lui ini­ti­at­ic nu va incepe decat atun­ci cand nu se mai intre­ba de ce el vede lumea in acest fel si restul nu. Nimeni nu-i spune cum sa ajun­ga aco­lo, de aceea se pierde de atatea ori pe atatea alte cai. Asta si ca …

Aproape niciodata.

Sobri­etatea nu este punc­tul meu forte. Poate toc­mai pen­tru ca vad ata­tia oameni sobri in jurul meu care se aven­tureaza dupa atatea lucruri, titluri, pro­movari, obiecte, datorii, cred­ite, fam­i­lie, via­ta imper­fec­ta spre care toti ne taram pe bran­ci. Toti vrem sa o traim. Daca asta nu e calea, evi­dent ar fi ca opusul sa fie alter­na­ti­va buna. Opusu­lui i se rup hamurile foarte rapid, neim­blanz­it fiind atun­ci cand ratiunea iti este ador­mi­ta. Alter­na­tivele sunt alter­na­tive pen­tru ca lumea nu le ia in con­sid­er­are tot tim­pul. Dar ce s-ar intam­pla daca alter­na­tivele ar deveni calea. Hip­pies would happen!…smelly wier­dos. Pot smok­ing smelly wier­dos. Ok, this is not the best debate with myself. I’ve had worse. Nev­er­more.

O concluzie fara sens ar rezuma…

Meto­da cel mai des apli­ca­ta este cea cu cel mai mic con­sum de energie si deci cele mai mici rezul­tate. Dar da rezul­tate. Cred ca face un fel de jedi-mind trick with your brain. E asa de multe infor­matii si cei mai mul­ti fac o supa din ele si eat it all up, fara sa trieze. Fara triaj…well.

Poti sa go old school. Back to the basics. Pre-Socrate, Socrate, Pla­ton, Aris­to­tel. Futil. Toti ne gasim dru­mul la un moment dat. Fie el din Socrate, Coel­ho, stir­ile de la ora 5 de la pro-Tv, pred­i­ca de dumini­ca. Dar de ce cand acu­mulezi, nu vezi decat cat de nesem­ni­fica­ti­va este incer­carea ta de a intelege acest fasci­nant mis­ter. Toti sun­tem un Faust. Pier­du­ti pe dru­mul evi­dent.

In the end, you are exactly–what you are.
Put on a wig with a million curls,
put the highest heeled boots on your feet,
yet you remain in the end just what you are. – Mephistopheles, Faust.

String theory

De cele mai multe ori ma simt ca un orb care citeste braille pe o buca­ta de smirghel.

Film noir. Atat ajunge ca sa explic aceas­ta perioa­da ce-o exper­i­mentez. Dar fara eroina aceea imbiba­ta in negru pana in madu­va oaselor, fara smart-talk sau daca e prezen­ta e doar talk and so so very lit­tle smart, usu­aly, but not always. Fara o pelic­u­la monocro­ma. Fara cadre lumi­nate de neon sau de becul lui Edi­son. Fara multe, doar incon­ju­rat si impreg­nat de mix­tu­ra aceea de chim­i­cale ce ti-o elibereaza creierul cand vezi un film de genul. Unii le numesc sen­ti­mente sau ceva ase­m­ana­tor, altii…nu stiu cum le zic altii. Si mai e mereu acea voce ener­van­ta, acel dia­log intern, monolog sau cum ii zice, care nareaza totul pen­tru mine, in timp ce se petrece. Acel zgo­mot care ma face sa con­sti­en­tizez ca tot ce se des­fa­soara e real, nu e doar un vis pe celu­loid de cea mai proas­ta cal­i­tate.

Este o expre­sie pe care n-o inte­leg, cand auzi ca se spune “esti ca o cea­pa, ai multe straturi”…asta inseam­na ca pe masura ce descoperi stra­turile plan­gi din ce in ce mai mult ?!?

Sur­priza vine de unde te astep­ti mai putin. De aceea e sur­priza, evi­dent, sau cand nu te astep­ti sa vina…ma rog, derivatii de la ace­lasi lucru. Imi place sa fiu sur­prins. Sa ma las dus de val. Sa imi pun fir­ul aco­lo la vedere cand stiu ca el este vazut, alt­fel nu.

Stii cum ar fi piesa asta mai fru­moasa, daca ar avea o dru­j­ba in ea …

Expre­siv­i­tate, la asta se reduce totul azi. Esti expre­siv ai val­oare, nu esti…te pierzi in mare. Si ce face un om expre­siv?

Posi­bil­i­tatea de a te juca cu con­cepte vari­ate te face atat de fru­mos, atat de difer­it si sclip­i­tor, esti imposi­bil de nevazut sau de nere­cunos­cut din masa de oameni. Cum faci asta, sim­plu. Citind, ded­i­can­du-te unui echili­bru care pre­supune o pro­por­tie de citit si o pro­por­tie de apli­cat ce citesti. Ide­al. Unic. Dezarmant.

Esti per­fect atun­ci cand esti intangibil…si nim­ic mai mult. Cand devii tan­gi­bil, devii comun si supus legilor dez­com­puner­ii. Un muri­tor de rand adi­ca.

Stii, e amuzant si fasci­nant cum unii din noi au inde­m­anarea si iscus­in­ta sa isi stre­coare mana exact aco­lo unde tre­buie sa faca sa vibreze acea coar­da care antre­neaza toa­ta exis­ten­ta prin vibra­tia ei. Toa­ta fiin­ta ta este inro­bi­ta in acel moment. Esti ca papusa unui ven­triloc, urci si cobori dupa cum ti se ordona, plan­gi razi esti cap­ti­vat total si nu scapi nici atun­ci cand menghi­na si-a slabit stran­soarea. Cred ca e sed­u­ca­toare aceas­ta put­ere. De aceea vezi acele femme fat­tale in orice film noir, si nu numai. In ace­lasi timp e dia­bol­i­ca aceas­ta put­ere. De ce zic asta, pen­tru ca nu e nat­ur­al ca cine­va sa aiba atat de mul­ta put­ere asupra unei alte fiinte. Si totusi, exista atat de mul­ti care se lasa inro­biti, poate toc­mai pen­tru ca nu isi dau sea­ma ca acea coar­da o avem toti si tre­buie sa o pro­te­jam si sa o edu­cam. Naiv­i­tatea si lip­sa de expe­ri­en­ta  te fac sa iti tii coar­da la vedere. Nu-i nevoie de o mana prea iscusi­ta sa iti faca acea coar­da sa vibreze. Expe­ri­en­ta edu­ca; cum sa te fer­esti de mainile iscusite si sa devii si tu inde­m­a­nat­ic la jocul aces­ta. Pen­tru ca e un joc, hom­mo ludens sun­tem de cand ne nastem pana ne dam ulti­ma suflare, cand expi­ram acel aer rezid­ual, care ia cu el si coar­da pe care am antre­nat-o atat de mul­ta vreme. Poate aceas­ta este man­i­festarea div­in­u­lui in noi. Mai­ni rafi­nate ne pot face sa radem sa plangem sa ne indragos­tim sa uram sa mergem pana in an 9-lea cer sau sa cad­em pana in ultim­ul cerc al iadu­lui si sa-l intamp­inam pe Dante, si el un ager manip­u­la­tor de corzi, si uite asa con­cluzionez ca aceas­ta buca­ta de pamant este doar o cutie de rezo­nan­ta pen­tru acea coar­da fru­moasa care vibreaza in noi de fiecare data cand este ciupi­ta. Cu cat mai inde­m­a­nat­i­ca mana cu-atat mai sub­li­ma este man­i­festarea.

Ce se intam­pla oare daca acea coar­da se rupe?…

Va las cu o poezioara:

De cite ori imi simt putrezaci­unea
in care sufle­tul mi-ai rasa­dit,
eu, Doamne, nu-ti con­test intelep­ci­unea,
da-mi zic c-a sasea zi ai obosit. – (M. Isanos)


am faurit nodul Gordian cu firul Ariadnei

Difer­it de la o zi la alta ca si diferenta de la un anotimp la altul. De cele mai multe ori con­fuz, dar totusi sig­ur pe ce fac. Avand mereu con­sti­in­ta impaca­ta ca fac ceea ce e corect. Corect se defineste in fiecare moment, deoarece fiind un con­cept subiec­tiv, e la fel ca apa. Difera de con­sti­in­ta in care este plasat.

Am obser­vat ca divaghez de la subiect. Foarte des chiar. Dar asta e pen­tru ca vreau sa dau infor­matii cat de multe si fac paran­teze in paran­teze in paranteze…tot asa pana pierd sir­ul. Observ ca toti facem asta. Am sa incerc sa spun propoz­i­tii sim­ple si scurte. Ast­fel toate vor fi bune. Sau sa nu mai vorbesc deloc. Extremele func­tioneaza de min­une. De obi­cei. Sau din obi­cei.

Gen­er­a­torul de idei tre­buie pansat. Am obser­vat ca e defect. Crun­ta ipostaza cand tre­buie sa il pui in func­tiune zi de zi. Oricum, asa ma simt mai aproape de semenii mei. Si totusi nu de toti. Unii ma fac sa observ ca el e defect. Asa ca zambesc si tac. Nimeni nu banueste nim­ic daca nu le dai ceva de banu­it. Cred ca era defect de foarte mul­ta vreme dar nu l-am uti­lizat prea des. Asa ca rug­i­na ce-a prins-o deno­ta vechimea prob­le­mei. Stiu ca e rug­init ca scar­taie ingroz­i­tor si seara, dupa o uti­lizare inten­sa fier pe fier, ma doare capul rau de tot. As vrea sa il schimb da, nu-s in X-files.

Dem­ocrit a fost pro­mo­torul ateis­mu­lui. Cui ii pasa?

Un apus de soare calmeaza si cele mai agi­tate minti. Va invit sa con­tem­plati. Dar nu prea mult ca duce la dureri de cap. Si nu de-alta dar devine frus­trant si se pare ca daca faci conex­i­unea ca gandit=durere, nu-i de bine. Pen­tru tine. Ca pen­tru altii e ok.

Ma rog, puti­na radaci­na de arbore alb japonez, ceva praf din corn de mis­tret si ceva lacri­mi de la un flu­ture cap-de-viu am inte­les ca reme­di­aza prob­lemele de gandire. Adi­ca le aboleste. De aceea o duc asa de bine astia cu med­i­c­i­na alter­na­ti­va. Nu inte­leg de ce ii zice med­i­c­i­na din moment ce n-are nici o legatu­ra cu med­i­c­i­na care e sti­in­ta. In fine. Tre­buie sa iau multe pastile din cele mai sus men­tion­ate. Nu cred ca poti face supradoza. Gal,gal,gal…

Este o prob­le­ma daca te nas­ti la doua sap­ta­mani dupa ce au murit par­in­tii tai? Ma rog, cred ca e o prob­le­ma de eti­ca aici.

Sub­til…

Gandesc, deci as vrea sa nu.

Haide sa iti spun ce cred eu. Poate te intere­seaza, poate nu. Poate tot ce scriu e o prostie, poate tot ce scriu e o prostie fru­mos scrisa. Ade­varul e ca nu con­teaza, ade­varul e ca vreau sa scriu ceea ce cred eu si nu ma intere­seaza ca te intere­seaza sau nu. Si gata. Ce cred eu, da, dar ce cred eu despre ce?, buna intre­bare. Ce cred eu despre un subiect care ma fascineaza, ma fra­man­ta de ata­ta vreme incat nici nu stiu cand a inceput. Poate demult.  Sig­ur demult. Ca o rama care face galerii prin pamant…divaghez!

Da, ce cred despre un subiect care ma fascineaza de foarte mul­ta vreme. De fiecare data cand imi doresc sa vorbesc despre asta o las bal­ta. Sterg para­graf cu para­graf ceea ce m-am gan­dit sa scriu timp de ore intre­gi sau zile intre­gi. Nu este nici o modal­i­tate fru­moasa de a o spune. Poate nu este o modal­i­tate de a o spune punct. Am sa incerc totusi cu acele cuvinte, putine si nefolos­i­toare pe care le am, sa exprim ce cred eu despre acest subiect care ma tot roade de ata­ta vreme. Este evi­dent vor­ba despre, stai, imi tre­buie o melodie sa ma puna pe flow, alt­fel par­ca totul e asa, sec. Ce fru­mos suna. Par­ca imi vine sa vorbesc acum mai cu patos, asa, ca ora­torii de demult.

Sa revenim. Vor­ba nu poate sa fie decat despre cea mai veche intre­bare, ma rog, poate nu cea mai veche dar cu sig­u­ran­ta cea mai intere­san­ta, poate nu cea mai intere­san­ta insa, sig­ur o intre­bare care nu are raspuns. Si atun­ci de ce se mai intre­a­ba lumea. Intere­sant, ma rog, divaghez iar. Intre­barea, da, intre­barea este daca exista sau nu exista, dar nici asa nu suna bine, nu cred ca prob­le­ma este daca exista sau nu, sau…?

De ce e asa de difi­cil nu inte­leg, sau poate nu e difi­cil deloc. E greu sa ne admitem noua insine ce con­sti­en­ti­zam dupa aceas­ta intre­bare, raspun­sul ne mod­i­fi­ca, ne schim­ba fun­da­men­tal. Nu con­statam asta la o privire super­fi­ciala asupra intre­barii. Dar asa e. Toa­ta via­ta noas­tra depinde de aceas­ta intre­bare indifer­ent ca ne intere­seaza sau nu. Si e trag­ic cat de puti­na lume sta si isi adreseaza aceas­ta intre­bare. Sau cat de puti­na lume sta si pune intre­bari in gen­er­al … divaghez, iar.

Tot nu am adresat intre­barea, urmeaza, urmeaza, rab­dare. Am invatat ca nu e grea intre­barea cat raspun­sul la aceas­ta intre­bare si nici macar raspun­sul ci ceea ce urmeaza dupa raspuns, ce impli­ca el de fapt. Si impli­cati­ile sunt enorme se pare. Schim­barea este dureroasa, de cele mai multe ori, asa ca oamenii nu prea vor sa schimbe nim­ic din via­ta lor, daca s-ar putea si-ar dori sa con­troleze cat mai mult din ea ca ziua sa fie cal­ma si pre­dictibi­la. Divaghez, evi­dent.

Am sa incerc o alta abor­dare. Poate asa o sa fie mai la inde­m­ana.

Raspun­sul este ca oamenii de cele mai multe ori prefera o min­ci­u­na in pofi­da ade­varu­lui, daca min­ci­u­na le da o stare de con­fort si lin­iste inte­rioara, chiar daca e fal­sa, adi­ca stai, min­ci­u­na e prin defin­i­tie fal­sa, divaghez. Oamenii prefera sa mear­ga in genunchi pe pietre si sa verse lacri­mi o mie decat sa afle ca sunt pateti­ci facand asta si ca mila pe care doresc sa o inspire, nu vine decat de la cei care ii vad. Asta doar pen­tru ca asa cred ei ca doban­desc lin­is­tea inte­rioara, adi­ca locul in rai, nici eu nu inte­leg cum poate fi asta ace­lasi lucru, se pare ca ne dorim lin­is­tea inte­rioara sa ajungem in rai … sau e invers, nu inte­leg, divaghez!

Nu am raspun­sul, chiar daca mai sus am dat impre­sia ca il am insa, cate ceva stiu sig­ur. Stiu sig­ur ca oame­nilor le este frica de ceea ce nu inte­leg, si de moarte deci. Sunt sig­ur ca atun­ci cand mori neu­ronii tai nu mor ime­di­at, nu e ca in filme, neu­ronu­lui ii tre­buie 4–5 minute sa moara, exista ast­fel activ­i­tate cere­brala, cu alte cuvinte mai ai timp sa con­sti­en­tizezi ca mori. Ce faci daca nu esti impacat cu tine, cu altii, cu acest fapt…atunci cand mori, adi­ca atun­ci cand tehnic esti mort, si te apu­ca dis­per­area chiar inainte de moartea ultim­u­lui neu­ron, daca esti impacat e un rai, daca nu e un iad si se per­petueaza la infinit sau dureaza ultimele secunde ? … core­land asta cu fap­tul ca un vis dureaza mii­mi de secun­da, daca l-ai pre­lun­gi la tim­pul nece­sar ultim­ilor neu­roni sa moara, n-ar fi un cosmar/vis fru­mos aproape infinit ?!?… da, intr-ade­var e ciu­dat sa raspun­zi la o intre­bare cu o alta intre­bare. As putea sa pre­supun ca scop­ul aceast­ei min­ci­u­ni fru­moase este sa inveti sa devii impacat cu tine si cu ce lasi in urma ta atun­ci cand mori. Cum am ajuns de la a ne pre­gati pen­tru moarte la zeciuiala, averi, cat­e­drala man­tuirii nea­mu­lui … ma rog, divaghez!

In con­cluzie, min­ci­u­na se naste atun­ci cand iti este frica de ade­var, ti-e frica sa il spui, sau pur si sim­plu nu vrei un ade­var vrei ceva in loc, ast­fel aber­ati­ile care se nasc de aici sunt pur si sim­plu gro­bi­ene. Asa ca in loc sa accep­tam ca avem o sin­gu­ra via­ta, sa ne bucu­ram de ea cum ni se pare noua ca ne stim bucu­ra de un dar pe care il pri­mesti doar o data, noi cau­tam sa ne auto-inse­lam cu tot felul de par­a­digme care au rezi­s­tat doar pen­tru ca oamenii sunt fricosi si len­e­si. Cred ca toti ne-am simti mai liberi daca am sti ca nu exista cine­va aco­lo sus si ne priveste tot tim­pul si ne jude­ca tot tim­pul si poate sa vada in unicul loc in care avem impre­sia ca sun­tem sin­guri, in mintea noas­tra. Lib­er­tatea din pacate, dupa cum ne ara­ta in atatea cazuri isto­ria noas­tra, atat de scur­ta, este din toate par­tile com­bat­u­ta si elim­i­na­ta. Omul nu este liber, nu spun ca nu a fost nicio­da­ta, nu spun ca el nu se naste liber, spun doar ca, omul nu este liber. Si atat.

Am inceput cu raspun­sul, destul de scurt com­par­a­tiv cu cat as fi vrut sa spun, doar pen­tru a va lasa voua acel fru­mos cadou care ates­ta fara­ma de lib­er­tate si anume, liberul arbi­tru si cu el lux­ul de a va adresa voi voua insi­va intre­barea si dor­in­ta de raspuns. Asta daca ati ajuns sa citi­ti pana aici.

In final as spune ca goana dupa deziluzii il duce pe om pe cai necunos­cute sau arhi­cunos­cute, in alta ordine de idei nu spun ca nu exista dum­nezeu, ar fi fals, nu spun nici ca exista, ar fi la fel de fals, spun doar ca sig­ur, sig­ur, sig­ur, daca exista nu cred ca imi va fi rev­e­lat de alti oameni , asta si ca imi aduc acum aminte de ata­tia ca si Gior­dano Bruno, Thomas Paine, Paul-Hen­ri d’Holbac, Bernard Gui, Jaques de Molay nu stiu de ce ultim­ul dar oricum etc.

Via­ta este un pam­flet, destul de grotesc, si tre­buie lua­ta ca atare.

 

Agnosticul agnozic.

Nu cred ca am sa mai scriu. Nu prea am ce. Adi­ca nu ma simt bine sau rau sa imi iau
inspi­ra­tia de unde­va, de fapt…nu mai simt nim­ic. Sunt com­plet inert. Poate
mai inco­lo, acum nu vad sen­sul, nu prea inte­leg nici de ce am scris pana acum,
citind arti­colele, ele nu fac decat sa ma irite, mi se par lip­site de orice
struc­tura, de o log­i­ca, de nuante, de…as tot putea sa spun. Inte­leg acum de
ce simteam eu ca nu am tal­ent la scris, in schimb am tal­ent la citit, sau cel putin asa
cre­deam. Nu cred ca am tal­ent la nim­ic. Sunt un om sim­plu, cea mai comu­na
nuan­ta de gri. As fi vrut sa stralucesc, asa cre­deam ca va fi cand eram mic,
cre­deam ca lumea e la picioarele mele si ca totul se intam­pla pen­tru ca eu sa
fiu ben­e­fi­cia­rul unic si nedis­pu­tat. Cre­deam ca lumea e un loc in care poti sa
iti faci vise­le sa dev­ina real­i­tate, simteam ca vibrez si culo­rile erau mai
fru­moase, mai vii. Acum totul e de un con­trast scazut, plin de gri si sat­u­ratie
zero. Nim­ic nu imi mai atrage aten­tia. Emoti­ile, care ar tre­bui sa ma arunce
din­tr-o stare intr-alta par­ca-mi sunt puse pe pauza. Tot ce ma facea sa ma
focusez si sa ma gan­desc real­mente la ceea ce se intam­pla in via­ta mea era
atun­ci cand eram cu capul prin norii aceia, de departe.

Dar mi-e bine asa, incep sa nego­ciez iar zilele, dis de diminea­ta, cum faceam mai demult.
Acum o rog sa mi se intam­ple ceva fru­mos si cand se intam­pla, ridic din
spranceana, ma mir, mul­tumesc si merg mai departe. Uit si-mi aduc aminte peste
cat­e­va zile. Ma bucur si apoi uit iar. Cam asa. Nu mi-am dat sea­ma ca dru­mul
meu ducea aici, poate ca n-as fi pasit pe el mai demult, sau poate ca nu tine de
mine. Poate e din afara totul. Oricum ar fi, mintea mea se gan­deste doar la un
lucru, si prob­le­ma e ca nu stiu care e acela. Dar caut.

Mi-am dat sea­ma ca realismul…e o prostie. De ce as vrea sa stiu ca sun­tem bucati de
carne cand pot sa cred ca sun­tem fiinte priv­i­le­giate facute de un cre­ator care
ne iubeste pe toti. De ce as anal­iza aceas­ta religie care a facut din
sal­baticii de peste tot oameni cred­in­ciosi si a con­damnat cani­bal­is­mul si alte
forme groaznice prin care se man­i­fes­ta un spir­it pier­dut. Cum sa spun ca la
fiecare liturghie cres­tinii man­an­ca din trupul si beau san­gele man­tu­itoru­lui
lor, care e tot o for­ma de cani­bal­ism, chiar daca una spir­i­tu­ala sau … nu, nu
despre asta vreau sa vorbesc acum. Vreau sa las asta la o parte. Si dis­cu­ti­ile
de genul. Vreau sa vorbesc altce­va, prob­le­ma e ca nu prea stiu alte chestii sa
dis­cut. Asa ca va tre­bui sa ma reformez. Tot ce se inva­ta poate fi dez­vatat.

Oricum, tot ce con­teaza e ca nim­ic nu con­teaza.

Restul…restul e bud­in­ca.

The End.

Mecanica sufletelor

Cred ca via­ta e foarte fru­moasa, cand o vezi in filme. Am ajuns la con­cluzia ca feri­cirea e invers pro­por­tion­ala cu nivelul astep­tar­ilor tale, de la tine. Cu cat mai scazute cu-atat mai feric­it. Da. Am ajuns la trista con­cluzie ca neferi­cirea vine de la sine cand real­izam ca nu vom avea nim­ic din ce vedem in filme, nu toti, dar marea majori­tate, ca nu vom ajunge in ceva rai si ca sun­tem din start con­damnati la iad, apoi cand incepem sa gandim ne dam sea­ma ca nu exista iad sau rai, si asta e cul­mea neferi­cirii deoarece, la con­cluzia asta ajun­gi la batranete sau foarte aproape de ea si ti-ai irosit via­ta incer­cand sa ajun­gi intr-un rai ce…nu exista, ca iubirea exista in liceu si foarte rar dupa etc. Sti­ti voi acuma, tru­isme d-astea pe care le stim toti, toti vrem sa le evi­tam, dar din inevitabil­i­tatea lor ne tot lovim de ele. Ca o mus­ca de geam.

Zile si zile. Mai bune, mai rele. Cand si cum. Mai opti­mist, mai pes­imist. Mai gnos­tic, mai agnos­tic. Fic­tiv, imag­i­nar. In cautarea Ade­val­u­lui sau a Fal­su­lui. Nici o zi la fel. Toate diferite. Totul difer­it. Tot tim­pul gra­mat­i­cal corect. Idei mai bune mai rele, con­trare sau nu. Toate ma alca­tu­i­esc pe mine. Si pe mul­ti altii, desig­ur. Sa nu uitam ca esti unic. Unic, ce fals suna.

Zgadaresc cu unghia zidul, obse­dat de sunet. Poate asa, ince­tul cu ince­tul voi eva­da din inchisoarea mintii mele. Daca sun­tem de fapt pri­zonierii pro­pri­ilor gan­duri si pro­pri­ilor expe­ri­ente?, con­damnati sa sim­tim doar ceea ce am fost con­di­tionati sa simtim. Cum poti sa iesi din tipar cand tot tim­pul ai ace­leasi exper­inte? Caut clar­i­tate si sim­pli­tate, dar mi-e imposi­bil. Tot tim­pul vad lumea prin pris­ma ata­tor expe­ri­ente pla­cute si nepla­cute. Majori­tatea nepla­cute. Clar­i­tate, poate imi tre­buie Visine. Caut clar­i­tate dar tot ce vad este umbrit de tre­cu­tul meu, nu am cum sa vad toa­ta padurea cand eu sunt fix­at pe copacii din fata mea. E obsedan­ta aceas­ta dor­in­ta de clar­i­tate. Nu cred ca o sa o exper­i­mentez vre­o­da­ta ca o stare con­tin­ua, decat asa, episoare dis­con­tin­ue, la inter­vale nede­ter­mi­nate de timp. E dep­ri­mant din unghi­ul meu de acum mod­ul in care evouleaza sit­u­ati­ile in jurul meu. Din ce in ce mai mul­ta prostie in jur, ma simt din ce in ce mai dez­gu­s­tat de ce vad si am stari con­trarii care ma indis­pun, in cel mai bun caz. Intal­nesc din feri­cire si oameni fai­ni, oameni cu care mai pot schim­ba o vor­ba, insa de cele mai multe ori sunt nevoit sa reflectez la isto­rioarele pe care mi le spun peretii. Imi place sa rad si asta ar putea sa imi ocupe tot tim­pul fara sa imi para rau, decat sa fiu suparat, pre­fer sa rad si sa ma simt bine. Cine stie…, ori­cand pot sa fiu serios daca tre­buie, e mai greu sa fii hazliu. Si uite cum cautarea de clar­i­tate se trans­for­ma in cautarea de zile in care sa gas­esc ceva amuzant, deloc mod­ul de via­ta pe care il doresc, nu doar pen­tru mine, pen­tru oricine. Sunt sig­ur ca sunt si oameni care nu ratio­nal­izeaza tot ce li se intam­pla, pur si sim­plu merg cu val­ul si asta le face bine, fara intre­bari fara raspun­suri, fara pareri de bine sau de rau. Prob­a­bil ca si asta e un mod de via­ta. Nu-l inte­leg si de aceea nu-l aplic. Nu cred ca as putea sa accept ceva fara sa-l pun la indoiala si fara sa-i gas­esc val­a­bil­i­tatea. Poate toc­mai asta ne lipses­te la scara larga, spir­i­t­ul scep­tic si crit­ic. Accep­tam de-a gata ce ni se ofera, doar pen­tru ca sun­tem dis­trati sa traim in mod­ul in care cei din filme ne spun ca ar tre­bui sa o facem. Fugim toa­ta via­ta dupa iluzii si cand se ter­mi­na, ajungem la trista con­cluzie ca nim­ic din ce am facut nu are impor­tan­ta si ca sin­gurii ce se vor bucu­ra de exis­ten­ta noas­tra vor fi vier­mii. Cum gas­es­ti atun­ci ce are impor­tan­ta in aceas­ta scur­ta exis­ten­ta.

Poate per­spec­ti­va mea e cea gre­si­ta, prob­a­bil ar tre­bui sa muncesc pen­tru a fi ingropat in si de datorii, ce ten­si­une tre­buie sa fie inaun­trul unui om de genul, isi pune sin­gur lat­ul la gat pen­tru o sit­u­atie mai buna. Oricum oamenii nu inva­ta din gre­selile lor sau alor celor­lalti. Oamenii uita la fel de repede ca un pesti­sor auriu, adi­ca foarte repede. Si poate ca e bine asa, poti sa fraier­esti un om de mai multe ori intr-o via­ta. Asta sig­ur se petrece cand lip­sa edu­catiei e prezen­ta. Si nici nu poti sa zici ca sun­tem cel mai rasar­it popor, chiar daca mai auzi pe cate unul ca se lau­da ca am avut si noi ‘jeni­ile noas­tre. Care au ple­cat din tara, si ma intreb de ce. Sunt sig­ur ca starea de acum nu e de ieri de azi, la o adi­ca, marsavi am fost tot tim­pul, si nu doar noi. Cum alt­fel ar fi supravi­e­tu­it spe­cia umana, daca ar fi fost doar ala mai put­er­nic la pasarea genelor, majori­tatea ar fi stat pe sec toa­ta via­ta. Polit­i­ca, i-a facut pe cai­ni sa isi dea sea­ma ca daca com­ploteaza in sub­ter­ane pot sa inla­ture leul care le face cal­var via­ta la suprafa­ta. Si o hai­ta de cai­ni pot dob­o­ra un leu, nu e fiz­ica atom­i­ca la mijloc. Doar put­ere. Si oamenii ar face orice sa o aiba. E pre­cum un drog. Cum eu caut clar­i­tate asa altii cau­ta put­ere. In nesem­ni­fica­tiv­i­tatea lor betia put­erii le da un sens.

Azi sunt ghic­i­torul in coji de sem­i­nte. Numero­logul care descif­reaza sfar­si­t­ul lumii in numerele de la lot­to. Van­za­torul de apa sfin­ti­ta de la coltul blocu­lui. Cel care se joa­ca cu atele spir­i­tuale, lea­ga si dezlea­ga noduri, face bratari si impleteste macramee. Stiu ca energi­ile cos­mice sunt influ­en­tate prin pas­ta de din­ti pe care o folos­esc la sol­sti­tiu si energi­ile telurice sunt influ­en­tate de mix­tu­ra de banane pe care o man­anc la echinoc­tiu. Sun­tem toti inter­conec­tati si de aceea ii indrum pe toti din jurul meu sa alea­ga sa fie sanatosi. Poate asa…

 

Esti bogat, dar n-ai valoare

Par­ca via­ta e mai val­oroasa cand nu-ti pasa de ea. Nim­ic din exte­ri­orul nos­tru nu are val­oare. Sa fie asta un fel de intelep­ci­une stra­buna care se trezeste in noi pe masura ce trece vre­mea, sau ea vine oda­ta cu intelegerea efe­mer­i­tatii lumii mate­ri­ale, hmm. Il plasam pe dum­nezeu inaun­trul sau in afara noas­tra. Redus la ele­men­tar cred ca aici se ajunge, si toate mar­ile religii nu fac decat sa isi con­stru­ias­ca dog­mele in jurul aces­tor doua posi­bil­i­tati. Fie ca sun­tem toti nascu­ti din supa pri­mor­diala, ca am evolu­at din maimute sau ca sun­tem bucati de pamant cu via­ta darui­ta de altcine­va, blo­cati aici pana murim sau liberi sa ple­cam cand dorim, Ade­varul este unde­va departe de noi. Care este atun­ci motivul pen­tru care incer­cam sa defin­im Ade­varul? Evi­den­ta este nevoia de sig­u­ran­ta. Cum ziceam, nim­ic nu e sig­ur pana nu e definit. Si atun­ci se mai pot mod­i­fi­ca … ade­varurile. Pen­tru ca fiecare ade­var nu expri­ma decat o par­a­dig­ma de gandire, baza­ta pe log­i­ca si deduc­tie din date observ­abile. Cum poti fi sig­ur cand abso­lut nim­ic nu e sig­ur. Cum pui la indoiala ceea ce reprez­in­ta un minaret al civ­i­liza­tiei. Extras din sim­pli­tatea pri­mor­diala, observ ca lup­ta aceas­ta este intre ratiune si sen­ti­mente. Ratiunea nu te lasa sa crezi in ceva ce nu poate fi cuan­tifi­cat, masur­at, etichetat iar sen­ti­mentele iti lasa deschisa aceas­ta posi­bil­i­tate. Prob­a­bil ca nu ar tre­bui sa fie o lup­ta, ci o colab­o­rare. Cred ca asta inseam­na de fapt sim­bolurile gen yin-yang, acel echili­bru frag­il entrop­ic intre bine si rau, ratiune si sen­ti­mente, intre poli antipo­dali.

Nu sunt nici pe departe pre­gatit sa imi for­mulez parerile despre via­ta de apoi sau cea de acum. Incerc si eu sa definesc in linii mari ce inseam­na pen­tru mine exis­ten­ta, nu doar pen­tru ca e intere­sant ci mai mult pen­tru ca ma intri­ga cat de mult poate fi impin­sa limi­ta noas­tra de per­cep­tie, si cand ea este dep­a­sita … well than we expand our mind.

Incep sa inte­leg ca sun­tem vic­timele infor­matiei. Can­ti­tatea de infor­matie la care avem acces este impre­sio­n­an­ta si nefiltra­ta. Nu pot prez­ice mod­ul in care aceas­ta nefiltrare ne influ­enteaza dar pot spune cu cer­ti­tu­dine ca ea creeaza con­fuzie intr-o minte care nu stie ce cau­ta. Nu de putine ori ma simt pier­dut in aceas­ta mare de infor­matii. Tot tim­pul caut ceva, nicio­da­ta nu stiu exact ce, dar gas­esc pe drum infor­matii intere­sante si incerc sa lucrez cu ele cand imi refor­mulez teo­ria mea despre via­ta. Cred ca fiecare face asta, sunt sig­ur ca fiecare din noi se intre­a­ba seara inainte de somn, care e scop­ul a tot ce e aici si care e sem­ni­fi­ca­tia aces­tei retea de fire care sunt incal­cite si care ne conecteaza pe toti in final. Mis­te­rio­sul labirint de ata care ne uneste si ne sep­a­ra in ace­lasi timp.

Cred ca ne jucam cu focul cand punem la indoiala tot ce este in jurul nos­tru. Prob­a­bil ca mul­ti se ard si se sperie, prefera apoi sa stea cuminti si sa urmeze arhi­batuci­ta cale. Unii con­tin­ua si poar­ta cica­tri­cile tot restul vietii. Sau poate pur si sim­plu cred ca ma joc cu focul cand de fapt ma joc cu cuvinte cand imag­i­na­tia o ia raz­na, dau nastere la tot felul de ipoteze bazate pe alte infor­matii care pot fi false, si tot asa. O imbina­re intre fals si real, cum poti sti care este Ade­varul ast­fel. Sau chiar daca te apropii de el, fiind intan­gi­bil si nema­iauz­it, cum stii cat de departe sau de aproape esti de el, cred ca prin intre­bari. Dar ele sunt lim­i­tate prin raspun­surile lor. Cer­ti­tudinea naste insa alte indoieli, adi­ca intre­bari. Un cerc, spi­rala cum o fi, infini­ta. Nu cred ca vom ajunge vre­o­da­ta la Ade­var, posi­bil ca sa fie fuga dupa umbre si iluzii. Ce stiu eu, sunt un sim­plu om.

De mii de ani ne man­drim cu log­i­ca noas­tra, cu ratiunea si cat de difer­i­ti sun­tem de ani­malele ce ne incon­joara datori­ta lor. Cred ca fiecare teorie aparu­ta in aceas­ta lume despre lume, este reala si fal­sa in ace­lasi timp. Reala doar pen­tru ca daca indea­juns de mul­ti oameni cred in ea, devine parte inte­gran­ta din noi si o accep­tam ca fiind reala. Fal­sa toc­mai pen­tru ca nu exista cer­ti­tu­dine. Ast­fel mul­ti­ple notiu­ni false s-au pas­trat de-a lun­gul vremii si pe masura ce am evoulat le-am abolit, insa nu si din mintea acelo­ra unde infor­ma­tia nu a ajuns. Infor­matii false spuse de sufi­cient de multe ori devin reale, doar pen­tru ca sunt unan­im accep­tate. Ca in “brave new world”. Hmm… Posi­bil ca acest ocean zbu­ci­u­mat de infor­matii nefiltrate sa fie aco­lo toc­mai pen­tru a bruia o minte nepre­gati­ta si a pro­duce iluzia acce­su­lui la infor­matie. Ce sa fie mai bine oare, sa ai notiunea ca exista Ade­varul si sa n-ai nici cea mai vaga idee cum sa pas­es­ti spre el sau sa nu fi aflat nicio­da­ta asta…?

Cam pes­imist final. O poezie aduce intot­deau­na gan­duri mai bune.

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare,
Caci perdelele-ntr-o parte când le dai, si-n odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care însa le simtim ca-n vis pe toate.

pictorul cu ochii de sticla.

Mi-as dori sa scriu ceva care sa loveas­ca cu-ade­varat in spir­i­t­ul omu­lui, ceva care sa fie cules din maz­ga aceea pe care noi o numim via­ta, ceva vis­cer­al, care sa vina de la baza car­ac­teru­lui uman si sa il schimbe, ceva cules din adan­cul unei pre­lun­gi amorteli si care sa dez­morteas­ca. Nu pot par­ca sa leg doua fraze com­pat­i­bile, starea mea tre­buie sa fie adanc alter­ata de gan­duri din ce in ce mai neg­a­tive si in jurul meu sa fie un tablou cat de lugubru posi­bil. Cred ca asa sunt marii scri­itori si poate de aceea nimeni nu spune lucrurilor pe nume, doar ca a scris respec­ti­va carte sau nuvela sau mai stiu eu ce, dar nu si care i-a fost inspi­ra­tia. Majori­tatea au fost niste dro­gati, secati de oamenii din jurul lor si au murit ca niste cai­ni pe mar­gin­ea san­tu­lui uitati de dum­nezeu si lume. Sau pur si sim­plu au incer­cat tot ce poate sa dea lumea asta, ast­fel din suma expe­ri­en­telor lor, sin­te­ti­za­ta, au dat lumii opere marete. Opere care o mare majori­tate le igno­ra. E si asta o alegere. Poate nu ma invart in cer­curile care-mi tre­buie. Da, un monolog zil­nic, expulzat acum pe o pag­i­na de blog.

Tot ce imi vine in minte este epuizat deja, sau pur si sim­plu nu are nici un farmec. Decat sa scriu ceva sa umplu o pag­i­na, mai bine caut inaun­trul fiin­tei mele si poate, poate voi da de ceva care meri­ta expus aici, acum. Nu gas­esc decat gan­duri cu care as vrea sa par­jo­lesc paman­tul. As face iad. Si ar fi bine. Dar desi aces­te gan­duri le ingorp adanc in tem­ni­ta sufle­tu­lui si pun lacate multe, ele ies la iveala. Acest rau, vine din neant si se intoarce in neant. Cred ca asta ii este menirea, sun­tem in fiecare fibra din cor­pul nos­tru rai. Ca un sarpe ce isi mus­ca coa­da, mereu revine dig­er­at si rafi­nat din vis­cerele unui nes­far­sit cerc vicios. Ma maci­na ca o ras­ni­ta tot felul de intre­bari, caro­ra nu le gas­esc raspuns. Cred ca am prea mult timp liber.

Este o stare, desig­ur, ea va trece si va lasa clar­i­tate in urma ei. Cu cat e mai rea o fur­tu­na, cu-atat cerul e mai clar dupa ea.

Imi place sa bat campii

Ma uit in jurul meu si vad oameni extra­or­di­nari, oameni care au ata­ta poten­tial, oameni care nu stiu incotro sa o ia. Nu am pre­ten­tia sa stim de la inceput ce vom face cu via­ta noas­tra, sunt sig­ur ca mul­ti din noi au ales cu mult inainte sa con­sti­en­tizeze ce aleg de fapt, si asta se datore­aza impul­surilor nes­ta­vilite.
Sunt oameni care nu au sa iubeas­ca nicio­da­ta starea in care au ajuns pen­tru ca nu s-au gan­dit vre­o­da­ta ca vor ajunge unde sunt, si sunt doar alegeri, adi­ca ce poate sa fie rau in a alege, ce con­secinte ar putea sa aiba o alegere gre­si­ta?, nu e ca si cum via­ta depinde de ea.
Copii care aleg sa dev­ina avo­cati, ingineri, jur­nal­isti, econ­o­misti, medici. Sun­tem for­mati in acea tag­ma si se asteap­ta de la noi obe­di­en­ta si nu accese de razvratire man­i­fes­tate prin dor­in­ta de imbunatatire a unui sis­tem demult inve­chit si scoro­jit.
Ne alegem un parten­er de via­ta fara ca sa intelegem ce inseam­na de fapt asta. Unii din noi o fac sa mear­ga, altii se chinuie. Si exis­ten­ta noas­tra pe acest pamant ar tre­bui sa fie ghi­da­ta de bunastare, feri­cire, de dor­in­ta de a te impli­ni pe cat mai multe pla­nuri, nu de a avea o via­ta miz­era si plina de nea­jun­suri. Sun­tem prin natu­ra noas­tra cau­ta­tori de aten­tie, de feri­cire si de cal­du­ra, de toate tipurile. Sun­tem supusi legilor ter­mod­i­nam­icii si noi.
Ce tare, o via­ta con­dusa doar de gan­duri ratio­nale. Ea ar fi atat de rece, atat de opusa dor­in­tei noas­tre de cal­du­ra. Si totusi acest joc yin-yang e intr-o con­tin­ua dez­voltare si mis­care, sun­tem cau­ta­tori de cal­du­ra dar dorim raceala ratiu­nii sa ne domine via­ta de zi cu zi. E o con­tra­dic­tie ai zice, dar nu e, e pur si sim­plu inde­cizie, cred ca si asta sun­tem, sun­tem inde­cisi deoarece nu exista alegere buna, sau rea. Exista alegere si impli­catii ale acelei alegeri. Daca ale­gi cal­du­ra ale­gi oamenii, ale­gi un suflet lan­ga care sa iti cul­ci capul in fiecare seara si pe care sa il iubesti, esti plin de energie si la fel ca focul te aprinzi ime­di­at, arzi tot in calea ta si apoi ador­mi. Daca ale­gi raceala, devii sin­gu­rat­ic, pro­fund, calm, ca un ocean, mol­com si gan­di­tor. Fara un pan­tec pe care sa iti cul­ci capul, sau si daca exista e ca si cum el ar fi dege­a­ba, oricum nu poate fi par­tas la fur­tu­na ta inte­rioara.
Cum sa imbi­ni aces­te doua extreme. Cred ca mai exista si pamant si aer sau vant, despre ele nu stiu ce sa zic, prob­a­bil ca sunt oameni cu mult mai ivatati decat mine care pot sa dea raspun­suri vehe­mente la mar­ile intre­bari ale noas­tre; daca un copac cade in padure si nu e nimeni sa il asculte scoate sunet?, sau de ce chib­rit­ul cand ard se face negru si nu alta culoare?, intre­bari cu greu­tate adi­ca, intre­bari pe care toti ar tre­bui, macar oda­ta in via­ta, sa ni le adresam cu cea mai fran­ca seri­oz­i­tate.
Sun­tem glumeti tot tim­pul, majori­tate din noi, dar nu toti, se pare ca sunt foarte mul­ti din semenii nos­trii care si-au pier­dut aceas­ta abil­i­tate, sau si daca stiu sa rada, nu rad decat la grotesc si la evi­dent. Cred ca rasul, la fel ca orice in lumea asta poate fi per­fec­tion­at, in sen­sul ca la inceput razi de grotesc si de evi­dent, dar pe masura ce te cul­tivi incepi sa gas­es­ti prea plic­tisi­toare glumele evi­dente, si cau­ti sub­til­i­tatile din toate ce te incon­joara. Ast­fel si rasul se rafineaza, impre­una cu intrea­ga ta fiin­ta. Cred ca man­tuirea noas­tra se face prin ras si nu prin sobri­etate. Isus era amuzant si nu cred ca ne-a zis vre­o­da­ta, mai biciuiti-va pen­tru ca atun­ci lumea va merge ca pe roate. Nu cred ca e nim­ic sobru in iubire, iubirea e plina de copi­larii, de a face naz­batii si a rade si a te simti viu. Sobrii sunt doar mor­tii, cred eu.

Ce stiu eu, poate spun tru­isme, poate toa­ta lumea vede in jurul ei ceea ce am scris si pur si sim­plu va aduc doar aminte ca
daca razi si daca esti feric­it, faci cu ochi­ul la soare si via­ta devine un loc fru­mos in care sa iti petre­ci umbra pe asfalt.
V-as lasa cu o poezie dar n-am mai citit demult deja nim­ic, asa ca va las cu un zam­bet larg si va salut din mers.