“caminante no hay camino, el camino se hace al andar”
Medita plutind in imaterialitatea oceanului. Gusta cumpatat din calmul azuriu; inspira nesatios umplandu-si plamanii de parfumul sarat al infinitului. Soarele ii ardea pleoapele, pecetuind frumusetea momentului. Aluneca pe unduirea apei, lasandu-se purtat de sinusoida sinapselor ce curgeau dintr-una intr-alta spre nestiute incantari, lovindu-se de ganduri ca valurile de mal.
“cu cat sunt mai departe de ea, cu-atat sunt mai departe de mine” il strafulgera ideea, smulsa parca din abis. Iconstientul nostru colectiv ii vorbea dintotdeauna, insa niciodata pana acum nu fusese ancorat in linistea necesara pentru a-i intui subtilitatile. Strapuns de intalnirea cu abisul isi ghida lin gandurile spre tarm. In lipsa oricariui efort, mainile incepusera sa inoate in directia dorita; se intindeau metamorfozandu-se in dendrite ce-si rastalmaceau noi arborizatii, scotocind o conexiune cu taramuri de-ale caror existenta recent aflasera.
Plictisit de bogatia momentului isi reorientase anost imaginatia, adulmecand muntii din departare. Zbura spre ei purtat de monocromia razelor de luna. Era o pana ce studia vazduhul in timp ce calatorea molcom prin el. Incerca sa-si imagineze urma lasata in graba pe canvasul universului, neintrerupt onduland tesatura dupa bunul ei plac. Era microscopic apropiata de particulele de aer, ce n-o atingeau insa niciodata. Vartejurile generate prin frecarea cu aerul desenau eterne fractale preschimbate in infinite piruete spre consecintele carora niciodata nu se va gandi.
“what you say rarely is what you mean”. In cursul meditatiilor din spatele jaluzelelor, matricea realitatii i se dezvaluia ca o sita ce separa brutal concretul de imaginar, ce este de ce-ar putea sa fie, azi de ieri, maine de niciodata … astfel din dezordinea sistematizata a vietii de zi cu zi, isi amintea tentativele reusite de a se strecura printre megalitii pe care ii intalnea in cale; uneori se lovea de cate unul din neatentie, pornea atunci un domino fara sfarsit, ale carui consecinte imediate si le imagina inainte ca prima piesa sa o atinga pe a doua.
Unda de soc reala era de o magnitudine infinitezimal mai mica decat cea pe care si-o imagina, insa actiunile de contentie executate erau in conformitate cu supraexagerarile sale. Acum, il mira agilitatea in a eschiva agresivitatea regolitilor, la abrazivitatea carora se imunizase prin expunerea constanta. Dar nu fusese dintotdeauna asa. Cu violenta pasiune se lovise de tot ce-i statea in cale, ricosand ca o stihie dintr-un cap sec intr-altul; refracta ostilitatile, cizeland o noua abordare in care aceeasi forta bruta o aplica tactic in puncte din ce in ce mai restranse. Isi cioplise vointa in forma de dalta cu care-si sculpta lentila prin care ceilalti ii percepeau prezenta. In final isi dadu seama cu entuziasm ca nimeni nu-l privea de fapt, ca reverberatiile resimtite erau ecourile somatizate ale unor ganduri ce-si impiedicau pasii dintr-o cutie de chibrituri spre un foc launtric. Acest foc era singurul ce-i acomoda antitezele, concretizand un discurs excesiv de abstract.
“daca nu are unul, boul isi va fauri propriul jug” … si de aici, prin nebanuite cai, ajunsese la inconvenienta notiune ca ‘iluminarea/salvarea’ pe care o preaslaveau o seama de neghiobi, de care in treacat n-auzise, era doar un jug la care trag bucati de carne anonime. Ce putea fi rau in asta?, cinismul cultivat altruist devine vitriolul ce cauterizeaza bolnavicioasele redundante, divulgand o inchisoare organica in a carei miez zace inabusita lumina concentrata a unui infinit de fotoni. Acesti din urma fotoni, copii ai ciclurilor cosmice, in loc sa se descatuseze si sa dea nastere altor astre, vor conglomera in alte aglomerari de antagonisme; condamnati la traiectoria prestabilita a unui cerc vicios, incatusati de jugul ce le promitea dezlegarea de el.
In vremurile in care omul era stapanul propriei existente si lumina era incorporata in tot ce era atins de el, scanteia avea o cale de scapare pentru a-si relua calatoria atavica; insa acum, aceeasi forta primordiala ce-a creat lumi are menirea sa moara intr-o groapa anonima, inconjurata de pamant, lemn si lacrimi.
“cel mult, viata e un sir de cuvinte, scrise pe apa”