“Esti ceea ce lasi in urma”, citise cu coada ochiului pe un zid, din tramvai, in drumul sau spre abator. Asa isi alinta acum locul de munca. Era o zi la fel ca toate cele dinantea ei, gri, ploioasa si plina de inghesuiala. In tramvai…in ganduri. Se scutura, parca sa-si alunge pesimismul ce-i urca pe sira spinarii ca un fior rece. Ii infecta gandurile; i le ghida spre intunecatele adancimi de foarte putini stiute. Isi intrerupse traiecoria irationala, mutandu-si atentia spre o batranica din fata lui. Se infuria vazand-o atat de linistita, detasata si curioasa de ce vedea pe geam. Nu-si putea scoate din minte ca lumea asta se duce spre o rapa fara fund, ca toti stam pe marginea prapastiei si vrem sa fugim in directia opusa, dar altii fug spre noi, impiedicandu-ne salvarea. Cum de nu stia ea toate astea…sau daca le stia, cum statea atat de linistita si curioasa. Ce comoara era ascunsa oare inauntrul ei calm?

“Reality is a choice”, repeta monoton cuvintele uitandu-se pe cer. Nu stia cum ii venise in minte mantra aceasta, sau pe unde o citise. Probabil fusese inchisa inauntrul lui dar pana acum ii lipsise cheia.

Statea pur si simplu cu ochii in soare, lasandu-se orbit de stralucirea lui. Vibratiile pensulei universale ii traversau canvasul mintii precum traiectoriile planetelor traverseaza gigantul de foc. Le urma dansul cosmic fara sa schiteze nici un gest. Incerca sa traverseze nanometrii dintre sinapse in eoni, strabatand vastitatea universului de la un capat la celalat, ghidat fiind de putinele cunostinte pe care le poseda. Se bloca din plimbare, cand din nou ii venise in minte aceeasi mantra. I se impunea in fata lipsei de ganduri pe care incerca sa o intretina activ. Era un exercitiu invatat de mic copil, sa nu se gandeasca la nimic si la toate odata.

“infernul este ceilalti”, racnise candva in timpul unul episod de delirium tremens, ceva boschetar. Ce vorba de duh din partea unei bucati de carne tremurande. Vibra din toate unghiurile, parca era cutremurul din ’77. Ma uitam la mana lui, si o vedeam cum picta un tablou pe acelasi canvas imaginar pe care il inmanez tuturor pacientilor pe care ii intalnesc. Sunt opere pe care apoi le atarn in galeria mintii mele, o colectie privata a carui studiu rafineaza lentila prin care incerc apoi sa privesc lumea.

Cum empatizezi cu acest tablou, cu afectele acestui om? Cum impaci un popor ale carui oameni produc astfel de tablouri?, Goya s-ar fi desavarsit ca pictor avand ca modele transmutarile actuale ale psyche-ului nostru.

Copil fiind, mi-l aduc amine pe tata ce imi spunea cand am fost la muzeul Antipa: “noi ca specie suntem mintea ce-a desenat imaginile din pestera Lascaux“, i-as completa acum gandul si i-as spune ca aceeasi mana acum deseneaza o cu totul alta imagine. Poate imaginea noastra ca specie e imaginea omului ce deseneaza impulsiv in deliriumul sau un portret plin de angoasa si incoerent.

Dupa cum v-am obisnuit, nu am raspunsuri, am doar intrebari. Dar asa cum raspunsul te invita la odihna, intrebarea te impinge la drum.