Vreau sa cred ca in Romania inca se citeste. Sunt sigur ca nu suntem toti cititiori de carti colorate, sunt sigur ca sunt oameni care si coloreaza acele carti.

Poate ca ar trebui sa vorbesc si eu despre situatia gri de pe la noi, asa e moda acum, toti isi dau cu parerea despre cat de greu este si cat de greu urmeaza sa fie, dar nimeni nu face nimic pentru a opri ce urmeaza, toti stau gura-casca si asteapta. Ma rog, am sa incerc sa raman la ideea de citit, cultura, promovare a valorilor reale, pe care nici eu nu le stiu exact, dar le descopar in mine zi de zi si ma las ghidat de ele.

Cum am promis, din sumedenia de commenturi primite, am sa incerc sa fac un mic post. Citim pentru ca dorim sa ne relaxam, pentru ca dorim sa ne conectam cu mintile unor oameni ce sunt demult tarana, dorim sa inmagazinam in zile informatia care, celui ce-a scris cartea, poate i-a luat o viata de acumulare. Citim pentru ca dorim sa avem conversatii care inseamna ceva, conversatii care dorim sa ne schimbe modul in care vedem acum viata, care ofera perspectiva si din care se nasc idei frumoase. Idei prin prisma carora vom privi o parte din timp acum viata. Idei care sa ne schimbe paradigma de gandire, sau care pur si simplu sa ne imbogateasca. Sau citim pentru ca pur si simplu asta dorim. Punct.

Sunt si raman o adunatura de contradictii, conflicte silentioase ce se dezlantuie in mine zi de zi, uneori castig, alteori pierd, ies invingator sau mor de zeci de ori pe zi. Si totul se intampla sub masca implacabila a indiferentei afisata constant fata de tot ceea ce se petrece inaintea-mi. Totul merge inevitabil spre descompunere, totul din jur cauta sa ma descompuna si doar haosul ne guverneaza miscarea browniana. Sunt doar un graunte de nisip care gandeste. Sunt doar un graunte de nisip care simte. Sunt doar un graunte. Caut sens acolo unde pare ca nu exista decat alte boabe de nisip cu afazie. Incerc sa imi definesc binele si raul si imi dau seama ca in realitate toate se intretaie si ca nu exista bine sau rau, doar stari ambigue si vagi care se aseamana atat de mult intre ele incat sunt constant confuz si tot ce vad prin ceata aceasta este cararuia plina de praf pe care o parcurg dar nu stiu unde ma va duce, asa ca fiecare zi in care am puterea sa ma ridic din pat si sa ma asez pe acest traseu ma pregatesc sa ajung  in rai sau in iad. Sunt doar un graunte care crede in rai sau iad, le percep ca stari pure de bine sau de rau; subiectiv vorbind tind spre o stare de impacare absoluta cu starea mea de graunte. Nu cred decat in ceea ce eu, ca si graunte, pot sa inteleg logic sau ce pot sa percep cu unul din cele 5 simturi ale mele; limitate, dar ale mele. Sunt sceptic cand alte bucati de graunte imi spun ca ele stiu ce e binele si raul, si cand ele incep sa-mi impuna binele lor si raul lor. Incerc sa caut binele si raul inauntrul meu, aici duce cararea plina de praf in fiecare seara, si de aici porneste in fiecare dimineata.

In fiecare seara incerc sa imi retrag cuvintele.