Am sa merg pe aceeasi linie tot restul vietii mele. Acea linie dintre evolutie si regresie. Acea linie care desparte lumea in categorii, una care vede lucrurile clar, si celalta care nu le vede sau le vede in ceata. Am devenit astfel un cautator de momente de claritate, dar prefer ca in restul timpului sa las ceata sa imi acopere orizontul. Momente de claritate, da, momente in care totul e redus la elementar. Doar scheme si conexiuni din cele mai simple. Relatii. Ganduri. Toate la originea lor. De unde vin eu, cel ce sunt acum aici si scriu si incerc sa ma explic pe mine, mie insumi, astfel pe voi, voua insiva…sper.

Cred ca la un nivel elementar toti suntem la fel. Aceeasi lacrima omogena si pluripotenta din care toti devenim unici, individualitati heterogene. Un haos primordial care s-a trezit intr-o dimineata, s-a sters la ochi si caruia i s-a prelins o lacrima. Acea lacrima a devenit pamantul nostru, noi si tot ce vedem in jur. Nu dumnezeu, nu budha, nu allah, nu alte astfel de cuvinte care primesc putere doar prin numarul de credinciosi sau generatii care au fost “eliberate” prin ele. Suntem toti la baza fricosi, ne este frica de necunoscut in general. Cautam constant explicatii deoarece lumea din jur trebuie sa aiba o logica. E foarte posibil ca modul in care noi vedem acum lumea sa fie total eronat. Eu cred ca este, sunt sigur ca marile corporatii – aici includ biseria, oricat ar fi ele de dragute la exterior, nu imi vor binele, i’m not loving it because they say so. Si totusi suntem sclavi liberi. Si fie ca vrem ca nu vrem, ele ne dicteaza cum sa traim, cum trebuie sa vedem lumea, cum interpretam viata de zi cu zi, inca din clipa din care ne nastem.

Sunt si mai sigur ca dumnezeu a devenit demodat. Nu pentru ca asta e real, ci pentru ca materialismul a intrecut demult spiritualitatea. Nu vorbesc aici de dumnezeul crestinilor, zic de un arhitect atotputernic anonim si alti “a”. Simplu, nu ai bani…nu ai nimic, sclavie pe fata unanim acceptata.

Cred ca oamenii cauta sa “apartina” mai mult decat orice in lumea asta. Cautam sa ne impartasim bucuriile, insa in special cautam sa ne impartasim durerile. Si culmea, suntem foarte selectivi cand vine vorba de asta. Ne cautam parteneri selectati pe geana pentru a ne confesa. Daca nu iti gasesti persoana sau ea se instraineaza, devii omul acela rosu in obraji care is spune durerea dupa un pahar de votka “saniuta” si pe care toti incearca sa il evite. Sau pentru ca oamenii in marea lor majoritate sunt marsavi, pui toata speranta ta in dumnezeu si deci religie. Iti spui durerea cu lacrimi in ochi crezand ca un dumnezeu departe de tine te pedepseste pentru nu stiu ce rautate pe care ai facut-o cand erai tanar, sau ceva pacat comis de un anume adam si o anume eva, sau ceva blestem care e vechi de 5 generatii. Eu cred ca inauntrul fiecaruia exista un sentiment constant de singuratate profunda; cred ca se datoreste constientizarii faptului ca noi existam acum, aici, pe aceasta planeta, de faptul ca existenta noastra este doar temporara si ca timpul dat noua e insuficient pentru a intelege macar o farama din acest mister impenetrabil parca, de faptul ca suntem pusi aici fara nici cea mai vaga notiune despre motiv sau scop. Maturizandu-ne ca si civilizatie cred ca aceste intrebari isi cauta raspunsuri, si mai devreme sau mai tarziu se nasc oameni care dau aceste raspunsuri. Faptul ca noi le acceptam in majoritate nu le face reale. Nu spun ca religia nu ar trebui sa existe, nu neg faptul ca aceasta bucata de pamant pe care eu o numesc Andrei are si un suflet si un spirit si nici macar nu pot sa incerc sa inteleg ce inseamna asta; dar sunt intr-o constanta mirare ca pot sa ma trezesc dimineata, ca pot articula cuvinte si ca ma pot folosi de logica, de inteligenta, de viclenie, de multe alte abilitati pe care mintea umana le dezvolta in decursul acestei scurte existente. Eu spun ca viata trebuie experimentata. Exista insa puterea exemplului si poti invata observandu-i pe altii. In sensul ca daca stiu ca ceva e rau pentru mine, prefer sa-i observ pe altii cum o fac. Avem nevoie de acceptare neconditionata si dumnezeu face asta. Ne accepta asa cum suntem, el nu face discriminare, si majoritatea suntem siguri ca cei din jur nu ne accepta. Paradigma de gandire. Nu-l neg pe dumnezeu sau faptul ca insasi nevoia noastra de iubire si de protejare si de apartinere a nascut, probabil, zeii si alte mistificatii. Stiu la fel de sigur ca acum nu demult as fi putut fi declarat eretic si ars pe rug sau fiert in ulei pentru cele ce le-am scris mai sus, insa acum suntem mai “civilizati”, cred ca s-a imbunatatit paradigma de gandire. Sunt sigur ca suntem capabili de foarte mult bine dar si de foarte mult rau – in numele binelui.

Cum spuneam in postul precedent, exista o cale care duce spre adevar. Acea cale sunt sigur ca nu incepe de la poteca principala pe care toti o accepta si pe care toti o parcurg. S-ar putea sa ma insel si s-ar putea sa ma fi pierdut incercand sa caut o astfel de cale, care sa ma duca altundeva decat merge marea majoritate. Dar cred ca acesta este un risc pe care mi-l asum, si din fericire stiu cu certitudine ca nu sunt, nu am fost si nu voi fi singurul.