Capitolul 1

E inca dimineata. Totul in jurul meu doarme, pamantul sufla aburi grei. E o dimineata frumoasa de vara, racoare umpic, a plouat aseara. E pustiu. Merg asa, singur, si imi caut un drum, pasesc fara o destinatie anume. Intr-un final vreau sa ajung acasa dar nu vreau sa merg direct. Ocolind poate gasesc ceva frumos, poate ma si ratacesc pe arhicunoscuta cale. Din instinct imi caut o tigara. Ma tot las si incerc sa nu ma mai apuc. Dar viata imi da motive sa ma tot reapuc. Stii, o personific, vorbesc cu ea, ca si cum mi-ar fi o prietena de prea multi ani, ajungem sa ne certam si sa ne impacam, sa ne iubim, sa ne uram,…viata, desigur, despre ea e vorba. Cu ea incerc sa negociez fiecare zi, dis de dimineata, ii spun ce-mi trebuie si sper sa-mi dea ascultare si sa implineasca ce-i zic. Desi toti imi zic ca nu e asa, viata se traieste, nu poti sa o pui pe o banca si sa vorbesti cu ea. Ignoranti. Toti vor sa iti spuna cum sa traiesti, si fiecare e mai bun si mai expert decat celalalt. Cineva a spus odata ca e o diferenta foarte mare intre un om informat si un om inteligent. Io vad foarte multi oameni informati care imi spun cum sa traiesc, care incearca sa-mi impuna drumul lor prin viata, fara ca eu sa le fi cerut asta. Cum de?, nu stiu. Sunt plini de diplome, care atesta faptul ca sunt informati. Dar cu inteligenta cum ramane?…

Ei, ce sa faci, tot gandind asa merg pe cararea pe care n-o vad inca, si la un moment dat vad un contur in departare. Tresar, nu stiu ce este, o umbra doar de la aceasta distanta. Ma apropii si imi tin respiratia, astept o reactie. Este un batran, e imbracat cu zdrente. Mintea imi zice sa-l ocolesc, sa merg pe cealalta parte a strazii. Poate miroase, cine stie de cand nu a mai facut un dus. Poate e violent, desi…ce-ar putea sa-mi faca. Oricum, ganduri peste ganduri, incerc sa-mi fac mintea sa taca si pasesc mai departe. Ajung langa el. Ii arunc o privire, are o fata aspra, dar nu de la vremea ce a torturat-o in fel si chip, este brazdata de linii pe care eu nu le inteleg inca. Are un aspect care ma face curios. As vrea sa ma asez langa el si sa-l intreb despre viata lui. Despre visele ce le-a avut si ce s-a implinit din ce isi dorea. Rad si imi zic…nimic, nu-l vezi cum arata…e o epava de om, nu o relicva cum vrei tu sa crezi. Ma rusinez de gandul meu si incerc sa-mi dau seama ce-ar fi zis sa mi-l fi auzit. Cand spui adevarul nu stii cum va reactiona celalalt. Oamenii sunt sensibili la adevar si tolereaza mai bine o minciuna. Vreau sa grabesc pasul, insa ma opresc si ma intorc. Il salut dar nu-mi spune nimic. Nici nu isi indreapta privirea spre mine. Ma uit spre el dar nu-l simt present, poate doarme, desi nu pare. Sa il mai salut odata?, mai bine plec, poate il deranjez, si d-aia nu zice nimic. Ma uit la el, intrigat, si ma intreb ce poate sa fie mai important decat sa ma salute pe mine…