De cele mai multe ori ma simt ca un orb care citeste braille pe o bucata de smirghel.

Film noir. Atat ajunge ca sa explic aceasta perioada ce-o experimentez. Dar fara eroina aceea imbibata in negru pana in maduva oaselor, fara smart-talk sau daca e prezenta e doar talk and so so very little smart, usualy, but not always. Fara o pelicula monocroma. Fara cadre luminate de neon sau de becul lui Edison. Fara multe, doar inconjurat si impregnat de mixtura aceea de chimicale ce ti-o elibereaza creierul cand vezi un film de genul. Unii le numesc sentimente sau ceva asemanator, altii…nu stiu cum le zic altii. Si mai e mereu acea voce enervanta, acel dialog intern, monolog sau cum ii zice, care nareaza totul pentru mine, in timp ce se petrece. Acel zgomot care ma face sa constientizez ca tot ce se desfasoara e real, nu e doar un vis pe celuloid de cea mai proasta calitate.

Este o expresie pe care n-o inteleg, cand auzi ca se spune “esti ca o ceapa, ai multe straturi”…asta inseamna ca pe masura ce descoperi straturile plangi din ce in ce mai mult ?!?

Surpriza vine de unde te astepti mai putin. De aceea e surpriza, evident, sau cand nu te astepti sa vina…ma rog, derivatii de la acelasi lucru. Imi place sa fiu surprins. Sa ma las dus de val. Sa imi pun firul acolo la vedere cand stiu ca el este vazut, altfel nu.

Stii cum ar fi piesa asta mai frumoasa, daca ar avea o drujba in ea …

Expresivitate, la asta se reduce totul azi. Esti expresiv ai valoare, nu esti…te pierzi in mare. Si ce face un om expresiv?

Posibilitatea de a te juca cu concepte variate te face atat de frumos, atat de diferit si sclipitor, esti imposibil de nevazut sau de nerecunoscut din masa de oameni. Cum faci asta, simplu. Citind, dedicandu-te unui echilibru care presupune o proportie de citit si o proportie de aplicat ce citesti. Ideal. Unic. Dezarmant.

Esti perfect atunci cand esti intangibil…si nimic mai mult. Cand devii tangibil, devii comun si supus legilor dezcompunerii. Un muritor de rand adica.

Stii, e amuzant si fascinant cum unii din noi au indemanarea si iscusinta sa isi strecoare mana exact acolo unde trebuie sa faca sa vibreze acea coarda care antreneaza toata existenta prin vibratia ei. Toata fiinta ta este inrobita in acel moment. Esti ca papusa unui ventriloc, urci si cobori dupa cum ti se ordona, plangi razi esti captivat total si nu scapi nici atunci cand menghina si-a slabit stransoarea. Cred ca e seducatoare aceasta putere. De aceea vezi acele femme fattale in orice film noir, si nu numai. In acelasi timp e diabolica aceasta putere. De ce zic asta, pentru ca nu e natural ca cineva sa aiba atat de multa putere asupra unei alte fiinte. Si totusi, exista atat de multi care se lasa inrobiti, poate tocmai pentru ca nu isi dau seama ca acea coarda o avem toti si trebuie sa o protejam si sa o educam. Naivitatea si lipsa de experienta  te fac sa iti tii coarda la vedere. Nu-i nevoie de o mana prea iscusita sa iti faca acea coarda sa vibreze. Experienta educa; cum sa te feresti de mainile iscusite si sa devii si tu indemanatic la jocul acesta. Pentru ca e un joc, hommo ludens suntem de cand ne nastem pana ne dam ultima suflare, cand expiram acel aer rezidual, care ia cu el si coarda pe care am antrenat-o atat de multa vreme. Poate aceasta este manifestarea divinului in noi. Maini rafinate ne pot face sa radem sa plangem sa ne indragostim sa uram sa mergem pana in an 9-lea cer sau sa cadem pana in ultimul cerc al iadului si sa-l intampinam pe Dante, si el un ager manipulator de corzi, si uite asa concluzionez ca aceasta bucata de pamant este doar o cutie de rezonanta pentru acea coarda frumoasa care vibreaza in noi de fiecare data cand este ciupita. Cu cat mai indemanatica mana cu-atat mai sublima este manifestarea.

Ce se intampla oare daca acea coarda se rupe?…

Va las cu o poezioara:

De cite ori imi simt putrezaciunea
in care sufletul mi-ai rasadit,
eu, Doamne, nu-ti contest intelepciunea,
da-mi zic c-a sasea zi ai obosit. – (M. Isanos)