Calare pe calul troian nu-mi dau seama de subtilitatea sagetilor pe care le arunc in stanga si dreapta. Dau cu ele la plezneala si daca au norocul sa loveasca ceva, pornesc conversatii sau reactii neasteptate. De cele mai multe ori neasteptate, stii, dar asta e farmecul. Vazand unde unele din ele duc, ma demotivez rapid si arunc alte sageti in alte parti. De regula sunt un fel de Atlas demotivat, duc in spate eternul lumii, la fel ca toti ceilalti, dar eu incerc sa devin constient de bagaj si caut cum sa-l dau jos. Cum sa cari un bagaj fara sa primesti un bacsis pentru asta. Prima lectie care o inveti ca si caraus de bagaje. Din cand in cand mai gasesc oamenii care vor sa faca acelasi lucru cu mine si atunci, din simpatie unul fata de celalalt, stam la un ceai din aripi de inger si analizam oamenii care, orbi precum corbii, duc bagaje dintr-o parte in alta a lumii. Am ajuns sa pretind la perfectie ca nu ma irita prostia si abaterile de la ordine, cand am inceput acest exercitiu nu aveam in cap decat neseriozitatea cu care voi privi apoi lucrurile. Credeam ca voi deveni un Vezuviu ambulant si ca sangele imi va fierbe in corp, devenind un lac de smoala combinata cu nervi si exces de corectitudine gramaticala si semantica. In schimb mi-am dat seama ca e doar cald si ca transpir fraze frumos construite si minutios ordonate si ca ceilalti transpira doar ceea ce sunt, adica reziduu de carne si cartofi prajiti. Sa trecem la altceva. Dospind precum un aluat, gandurile cauta in mod natural sa creasca prin diferiti oameni, cuvintele fiind drojdia lor. De ce zic drojdie, pentru ca daca vorbele sunt dulci, cresc mai repede si mai frumos.

Am inteles ca gandurile frumos construite se vad mai bine sub clarul de luna, dar acolo te poti lovi de varcolaci, care consuma fraze si ghicitori ambiguu aranjate. De dragul textului n-am sa dau exemple pentru ca, hai sa fim sinceri, pe unde ne perindam noi zilnic oasele, pe strazile de basm si in casele de turta dulce, nu le-ai intelege decat daca ai dintii stricati si mintea limpede. Alegand cufarul cel mai mare si mai frumos decorat, la fel ca fata babei, nu faci decat sa deschizi o usa spre neantul ce in final te va consuma. Cred ca asta a vrut sa spuna acel mormoloc de huma din Humulesti. Desi eu cred ca, plimbandu-se sub clar de luna l-a vazut sub arbust de tei pe Misu. S-au imprietenit si asa cred ca s-au nascut amintirile din copilarie. Morala cred ca e de fapt o forta pe care spunand-o altora o aplici pe propria piele, ca un flagel.

E interesant cum altii se gauresc constant cu ideologii, lasand sa se scurga apoi pe papucii mei toate dejectiile lor pseudo-intelectuale, nevazand faptul ca din curcubeul de informatie absorbita aleator prin metode superficiale, imprima lumii o urma care tipa nevoia de atentie si de nesiguranta. Cred ca informatia ordonat intiparita si etica unei discutii, ce se ridica peste puterea de interpretare a zmeilor ce graviteaza in lumea asta ca ceara in urechi, se dovedeste din ce in ce mai des a fi, unocornul pe care toata lumea l-a vazut dar nimeni nu stie unde este. Am decis sa pornesc, cu harta si lupa, in cautarea acestei misterioase creaturi rupta din mit si preistorie. Sunt pe deplin convins ca aceasta cautare nu va fi futila, incalzindu-ma cu gandul ca daca nu-l voi gasi, insusi drumul imi va fi martor al unei evolutii prin regresie, ce se va regasi meticulos redactata, in jurnalul unui calator nebun prin lumea acelora care inoata si se ineaca cu vascozitatile pseudo-cunoasterii si falselor adevaruri. Spun ineaca, pentru ca e important sa stii ca sunt cazuri pierdute, incercand sa-i salvezi te trag odata cu ei spre fundul fara de sfarsit al nisipului miscator de care cu frenezie incearca sa scape, neintelegand ca daca si-ar face mintea sa taca, inevitabilul lor declin ar lua sfarsit.

Actul de a gasi unicornul si apoi a intelege ce implica aceasta descoperire, este precum cautarea pietrei filosofale, cunostintele de alchimie necesare sunt demult interpretate si rescrise de catre sub-genii, carora cu ardoare li se inchina toata tagma de neinformati si superficial educati. Asa ca pe aceasta cale trebuie sa pasesti singur si sigur, nesiguranta atrage identificarea cu neantul si cazatura ti-ar stinge flacara ce-ti ghideaza vointa prin cele mai intunecate unghere ale inconstientului. Liniste imi da doar gandul ca meticulozitatea cautarilor de pana acum, nu va face decat ca pasii mei de melc, sa evite capcanele pe care la tot pasul le intalnesti, imediat ce pasesti dincolo de barajul plin de crapaturi, ce strajuieste limita dintre consient si inconstient. Am auzit de cazuri care au ramas pierduti pe-acolo si nici o lumina, oricat ar fi fost ea de puternica, nu i-a mai calauzit inapoi si poate acea frica de pasi nesiguri si de sunetele din jungla, ii determina pe cei mai multi dintre noi, sa isi duca respiratiile de la una la alta, fara sa le constientizeze si fara ca macar sa aiba curiozitatea de a face echilibristica pe coarda ce margineste cunoscutul de necunoscut. Precum somnambulii, risipim energie cu greu acumulata, cu fiecare pas pe care-l facem in alta directie decat spre cunoastere. Ca si ghid de utilizare, va inmanez ce mi-a fost si mie inmanat, de la Misu – Epigonii.

Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri n’existente; carte trista si-ncâlcita,
Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate.
Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.