Capitolul 2

Fiecare din noi duce o povara in spate, mai grea mai usoara, fiecare din noi ascunde mai bine sau mai prost acest fapt. Nu cred sa existe cineva care sa se sustraga acestul adevar imuabil. Suntem, cred ca prin natura noastra si conditionarile religioase, predispusi la a ne invinovati pentru orice chiar si pentru intamplari care tin de hazard, si deci sunt in afara sferei noastre de control. Poate facem asta pentru ca nu avem pe cine pedepsi direct, si noi ne suntem cei mai la indemana. Unii merg catre extreme si nu-si mai revin toata viata, altii intra intr-o stare de letargie prerlungita pana la disperarea celor din jur. Fiecare din noi reactioneaza diferit atunci cand la povara deja prea grea, li se mai adauga in plus altele. E greu sa iti mentii sanatatea psihica, e greu sa ramai in echilibru, e greu sa zambesti, e greu. E greu sa traiesti. Da. E greu… E greu sa vrei sa schimbi problemele cu solutii, dar unii o fac, modul e diferit pentru fiecare.

Stii, chiar daca trec pe langa mine pe strada ca si cum nu exist, eu tot ii vad pe oameni. Le vad ochii, stii de ce?, toti se uita in jos, absenti si ingandurati. Negri, albastri, verzi, frumosi dar stinsi. Atata vad doar la oamenii care trec pe langa mine, nu pare nimic interesant si totusi pentru mine este totul. Nu ma satur sa-i privesc, ascund infinitul, povesti de care nu m-as putea plictisi niciodata si fara de care nu as vedea rostul sa ma tarasc precum un vierme zi de zi. De ce ei nu ma vad pe mine nu inteleg, poate n-am sa inteleg niciodata. Sunt prea aproape de pamant, poate d-aia, la toti li frica de moarte, prea multe de pierdut, da, prea multe poveri de pierdut. Cu cat ai mai putin cu atat viata ta devine mai simpla. Gandesti altfel cand nu trebuie sa te gandesti la altele atatea, atatea lucruri si responsabilitati. Si toti te indruma pe drumul pe care ei il considera corect si care probabil le-a fost imprimat si lor ca e corect, anume sa ai cat mai multe lucruri, sa iti iei cat mai multe responsabilitati si sa incerci sa te descurci cu ele. Modul ideal de gandire, da, modalitatea sigura spre a te depersonaliza si a deveni o carcasa care are lucruri sa ii tina de companie, lucrurile ii inculd pe oameni, devii un scalv liber. Suntem toti copii de Xerox ale unui niciodata original. Sadic, real, si fara indoiala adevarat. Esti doar tu in aceasta viata, fara indoiala. Dar cand restul devin accesorii si ajungi sa vezi asta, cand esti atat de orb, spiritul tau ajunge sa doarma somnul vesnic.

Cam asta mi-a spus cersetorul de pe strada, care, a ales sa fie asa cum este, sarac, lipsit de orice si oricine, ciudat omu’ asta, mi-am zis in timp ce imi spunea despre toate cele cateva idei ale sale. Ciudat rau…

Va invit sa-mi lasati un comment, daca va plac, sau nu, postarile. Astept cu nerabdare feedback-ul vostru.