Inspiratia vine in multe forme, uneori are coerenta si poti creea o postare, alteori sunt doar umbre de stele pe un asfalt vascos si chiar daca le urmezi consecvent, ele tot nu duc nicaieri. N-as minti daca as spune ca de cele mai multe ori merg dupa propria-mi umbra pe drum in speranta ca ea ma va duce singura si de capul ei undeva departe. Fac asta stand in pat si-mi dau seama ca poate de aceea nu ajung nicaieri. Incerc sa fiu foarte ermetic in ce zic, astfel ca cititorul sa aiba o plaja larga de interpretare a textului. Asta si…sa ma pot scuza daca nu intelege nimeni nimic din ce scriu, sau daca nimic nu are legatura cu nimic. Adopt si adaptez un stil schizo-volatil, oarecum ca si gandurile si perceptia mea despre viata. Haos-ul ne guverneaza pe toti si El, atotputernicul element primordial, e cu-atat mai misterios si mai intrigant cu cat imi dau seama ca fiecare rand din oricare text de pe lumea asta putea sa o ia in orice directie si faptul ca o ia pe o directie sau pe alta depinde de tine si intreaga ta formatiune de pana atunci. Tu ghidezi un sir de ganduri dinspre haosul din mintea ta spre o bucata de hartie, un monitor sau un interlocutor. Si cineva poate sa citeasca acea ordine si sa produca in organismul sau modificari la nivel cortical si hormonal, fara nici un fel de alt stimul decat cel vizual. Ramane fascinanta aceasta idee indiferent de cat de mult ai analiza-o.

Dar sa lasam lucrurile serioase. “Pentru daca te ia somnu cand citesti” devine noua mea paradigma de abordare a unor oameni. Oricum e mai ok decat cum era paradigma de pana acum, aleg sa cred ca oamenii sunt ignoranti, in general, pe subiecte care le ies din sfera de interes direct. Dar subiectele care ies din sfera sunt incomensurabil mai multe decat cele care intra, asta la marea majoritate a oamenilor si despre ea, acum, nu voi vorbi. Din curtoazie am mentionat-o. Pentru ca e multi si consuma cea mai mare cantitate de Nurofen. Unde vrei sa ajungi cu asta, Andrei?, get on with it…

Da, probabil asta e, nu incerc sa transmit nimic exact in nici o postare. E doar un joc de cuvinte menit sa incerce sa activeze cativa neuroni la celalalt capat si de multe ori nici macar asta. Dar grabiti fiind nu ne mai bucuram de jocuri de cuvinte ci doar de “get to the point!”, “what’s the point?”.

Cum poate sa moara cineva care nu s-a nascut niciodata?, that is why jesus will live forever…

De negat nu pot sa neg ca functioneaza. Terapia prin metafore, epitete, inversiuni si hiperbole, toate cat mai ermetic adunate si innodate cu nodul gordian si aruncate in cutia pandorei, texte care au sens doar daca nu le citesti si prind viata atunci cand sunt arse. Toate aceste frumoase figuri de stil creeate doar ca omul sa-si poata arunca toata frustrarea pe lumea larga…in lumea larga si sa fie si apreciat de ea pentru asta. Cat de frumos e omul simplu. Aproape la fel de frumos ca si umbra sa.

Probabil ca un stil ermetic ramane caracteristic unei persoane introvertite si contemplative si de aceea, arid fiind, e la fel de comestibil ca nisipul. Expresivitatea in exprimare si vivacitatea imaginilor evocate de scriitor vin din contactul direct cu corozivitatea vietii, de care, fara sa stim macar, cei mai multi dintre noi ne ferim. Contactul cu viata aduce schimbari, de cele mai multe ori ireversibile si produce inceperea unei metamorfoze care e complet in afara controlului nostru. Da, e la fel de placut precum suna.

Acum incep sa inteleg scena din Fight Club, cand Tyler Durden ia mana de pe volan si spune “Let go!”. E revelator momentul cand iti dai seama ca mainile tale, tu, nu ghidezi nimic din jurul tau si, desi ai iluzia asta, viata ta e doar o frunza intr-o tornada ce te lasa ametit multa vreme dupa ce-a trecut. Sunt sigur ca atunci cand ai capul plin de cucuie de la cazaturi si lovituri esti mai fericit decat atunci cand esti in spatele unui ecran si ii vezi pe altii cum misca lumea din stanga in dreapta. Citatul asta, in capul meu e construit altfel de fiecare data cand il aud sau citesc :

“In the world I see – you are stalking elk through the damp canyon forests around the ruins of Rockefeller Center. You’ll wear leather clothes that will last you the rest of your life. You’ll climb the wrist-thick kudzu vines that wrap the Sears Tower. And when you look down, you’ll see tiny figures pounding corn, laying strips of venison on the empty car pool lane of some abandoned superhighway.”