Naivitatea tanarului lup

Sa presupunem ca sunt la fel de smintit ca si gandacul de balegar ce crede ca el invarte intreg pamantul rasucind un bot de rahat, precum un Sisif, inlantuit de propriul Ego, luand asupra lui titanica munca de-a invarti manivela ciclurilor cosmice. (Ce ramane din Sisif fara acea piatra?, o intrebare pentru alta data.)

Poate de aceea la fiecare postare ma simt asemenea unui Cioran, in cautarea cuvantului rar, sau a unei inversiuni sau metafore care sa exteriorizeze cu acuratete inexprimabilul. Poate de aceea imi e atat de greu sa imi expun gandurile in postari si sa le formulez inteligibil, intr-un mod constant. Degeaba pasesc pe cuvinte ca pe mine antipersonale si m-astept ca dupa ce in urma mea las un camp dezolant, altii sa-l numeasca calea spre Adevar.


Prin ochii de sticla auzi ca : drumul spre nicaieri se observa prin ceata groasa a trairii in deziluzii, doar atunci cand dintr-un motiv sau altul, pasii tai ii observi obiectiv. Adica incepi sa masori ritmicitatea universului incepand cu cea a respiratiilor si batailor inimii, constientizezi ca energia cu greu acumulata se risipeste alergand frenetic spre o prapastie sau taindu-ti cu pasiune violenta craca de sub picioare, in tot acest timp avand ochii pironiti asupra unei imagini care curge precum ceasurile lui Dali si se descompune precum portretul lui Dorian Gray, fiind cu neincetare privit de catre gloate ce se aseamana izbitor cu picturile lui Goya.

Din cate am auzit eu, ochii mei de sticla au in jur un abajur si prin acest filtru vad cum viata asta trece precum norii si furtuna vara. Pana apuci sa te prinzi de ce si de cum, ploaia a trecut deja, soarele te-a si uscat si nu-ti ramne decat o vaga impresie, nicidecum o certitune, c-a plouat. Daca-s sti cum, as distila cunostintele lumii si le-as transforma intr-o pastila pe care s-o dau tuturor dimineata inainte de masa. Asa am evolua si noi spre neantul nemarginit. Dar probabil ca Adevarul e ascuns undeva in nori. Asa ca daca i-am prinde si i-am usca, i-am taia fin cu o lama si i-am trage pe nas, Adevarul s-ar lovi direct de neuronii nostrii si prin supra-doza ei s-ar trezi uniform din starea de letargie la o constiinta superioara si inefabil evoluata, transformand bucata aceasta inerta de lut, prin lovituri repetate, intr-un clopot ce-ar rasuna adanc in vazduhurile interioare neexplorate si-ar exterioriza inferioritatile noastre, arzandu-le precum focul iadului la lumina paradisului. Ecourile starnite din acel epicentru ar zgudui si darama inradacinate si otravitoare paradigme. Crezandu-ne in paradis, am inchide ochii, si daca am inceta sa vedem existenta cu ochii altora si am incepe s-o observam cu ochii nostrii, ne-am trezi dezamagiti in pestera lui Platon.


Dar destul despre Adevar si alte notiuni atat de abstracte incat un tablou de Pollock ar pali rusinat de nesemnificativitate si simplitate. Realul e unul si ancorat in el suntem cu totii, chiar daca traiul in imaginar este preferat.

Probabil eu am impresia ca ma joc cu concepte atat de avansate incat doar o mana de oameni m-ar putea intelege, dar in realitate de fapt, complexitatea gandurilor exprimate aici sa fie comparabile cu plugul de lemn tras de boi, si eu sunt unul din cei inhamati la jug. Oricum, ferice e doar cel ce nu-si cunoaste conditia si accepta un drum care nu-i al lui dar duce cu siguranta catre o chirie in pamant si un loc in cer. De ce sa transformi santurile facute de plug in circumvolutiuni, cand doar una din cele doua iti asigura ultimul iPhone. Evident ca jocul de-a cuvintele n-are sa-ti umple altceva decat vocabularul, dar nu trebuie sa te dai batut, chiar daca batut vei fi destul de gurmanzii cu privirile incetosate de la vin cu busuioc si alte delicatese canibalice.

Dar acesta nu sunt eu. Acestea sunt doar gandurile mele. E o disonanta cognitiva la mijloc. Degeaba incerc sa ofer definitii precum profesorii, m-as adormi in cursul pledoariei ce mi-ar deveni epitaf. Cu siguranta nu sunt primul care-si arunca gandurile precum un cartof prajit luat prea repede in mana, cine-l prinde se-alege cu o arsura chimica si-o cicatrice pe ectoplasma aia dubioasa numita de unii viata. Ma simt cvasifericit ca pot sa-mi plimb mintea prin transee sapate in catranurile existentei si desi prea des ma incalcesc in sarma ghimpata ce granituieste mai stiu eu ce hotare, stiu ca stand acolo descopar tot timpul din lume comprimat intr-o picatura de roua, descopar ca o frunza vestejita de nuc are mai multa viata in ea decat o bucata inerta de lut animata de impulsul de-a urca dealuri cu bolovani in spate si gologani in straita.

Cum m-am obisnuit, finalul nu e al meu deoarece, in aceste versuri e distilat cu maestrie acel ceva care mie-mi scapa cu desavarsire.

1391496_10151892227822492_1544967847_n

“Suferinta poate fi întuneric, taciune în inima,
pe frunti albastru ger,
pe coapsa ea poate fi pecete arsa cu fier,
în bulgare de tarâna
o lacrima sau sâmbure de cer.” L. Blaga – Lauda suferintei

no comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.