Nu mi-as dori decat sa-mi lovesc incheieturile cu un ciocan greu si cuie ruginite. Sa ma tintuiesc pe zidul efemer al celor mai nesemnificative simboluri si sa fiu interpretat in mii de moduri, fiecare mai gresit decat predecesorul sau. Lumina cand se loveste de trupul meu viu devine umbra. Sunt apogeul unei existente fara sens ce absoarbe si nimiceste pentru a exista. Tot ce-mi vine in minte este rezultatul unei alchimii prost intelese si fara de sens. Vapori de mercur si sulf imi umplu plamanii negrii si imi metamorfozeaza gandurile intr-un peisaj roz si plin de posibilitati. Am devenit un absurd si asta ma face sa-mi inteleg trecutul si deci viitorul. Voi fi inteles doar de cei cu sticla in mana dreapta si mana stanga ridicata in semn de protest spre un cer infinit, blestemand norii ce necontenit se transofrma din elefanti in testoase, intr-un cerc vicios infinit. Sunt parte din miscarea morbida a lumii. Din adunatura de organe ma preschimb in vierme apoi in musca si tot asa urc in lantul trofic, reincarnandu-ma la infinit, intregind si indestuland stomacele avide ale tuturor. Materia din care sunt alcatuit se recileaza. De ce n-ar face asta si energia stocata in madularele astea putrezite, astfel dintr-o dorinta perversa ia nastere gandul ca, energia sa fie eterna si sa-si reia existenta intr-o noua realitate transcedentala, astfel in functie de comportamentul unei bucati de carne supusa influentelor unui mediu fast sau nefast, voi merge spre o eternitate cu pene sau cu smoala. Absurd, in era cinismului si a realismului nihilizat, s-ar sparge si sfarma prisma prin care bucati de lut devin extaziate de gandurile unui pelerinaj prin vid, impopotonati cu penaj artificialo-fictiv purtat etern pe umeri imateriali, defiland sfidator spre o alta dimensiune.

Visceralitatea impotriva acestor falsuri medievale nu vine decat din dorinta de a trece cat mai repede peste ele si, odata dovedita falsitatea si inutilitatea lor, se va naste dorinta de a pune ceva cu-adevarat real in locul pe care acestea il ocupa pline de falsa apartenenta. La fel cum intr-un drum initiatic nu ti se poate explica finalitatea, tu trebuie sa ajungi la concluziile finale prin propriile tare puteri sau daca nu ajungi la ele sa ratacesti etern prin padurile fara de sfarsit ale intunecatului inconstient; ideea ca o zeitate undeva acolo dincolo de noi are grija noastra e la fel de absurda ca si ideea ca vom merge pe unicorni in drumul spre rai. Necesitatea unei noi stari de constiinta n-a fost niciodata mai apasatoare. Dar pentru ca lumea aceasta e un labirint intr-o pestera plina de oglinzi diforme, ce reflecta contorsionat si inverseaza imaginea aceluiasi EU, vom reusi doar sa ne adancim in viscerele imaginarului. Trist e ca vom descoperi acel EU pe care-l reflecta oglinzile doar cand vom fi atat de departe de orice urma de intoarcere la realitate si, atunci si doar atunci, vom primi inspiratia sa ne intoarcem inauntrul nostru pentru a intelege lumea pe care atat de sarguinciosi am parjolit-o.

Nici o idee, oricat de semnificativa si de transformatoare ar fi, nu va fi primita de interlocutori decat daca vor sti ca a venit din strafundul izvorului lor interior. Dar acel izvor e otravit inca de la nastere; toata viata ce-o traim si-o pretuim, privita prin prisma ideilor din acel izvor, nu fac decat sa transforme suferinta si inutilitatea in diamante si nestemate care impodobesc un peisaj searbad si lugubru. Dar nu-i nevoie decat peripetia unui drum inceput intr-o padure oarecare, o gura de apa dintr-un loc oarecare si natura se reveleaza in toata frumusetea ei si te invita s-o privesti si s-o contemplezi, astfel destainuindu-si misterele ea devine templul etern si miraculos sub cupola caruia toti nadajduim si prea putini observam. Peisajul searbad se transforma si capata culori vii ce trezesc si incanta ochii larg deschisi dar incetosati, fluiditatea dizolva lentila aceea de miop prin care lumea-i o iluzie optica.

In fine, nu vreau decat sa gasesc franturile de transparent ale acestei existente de alabastru, franturi prin care lumina-si face timid aparitia si-si dezvaluie atator de putini ochi existenta.

Ca de obicei, finalul nu-i al meu :

(…) Dar murmurul, acord eternizat,
Neincetat marirea ta o plinge;
Si-ntregul tau trecut, pietrificat,
In unda potolita se rasfringe.   Riul – de Ion Barbu