Incerc sa-mi coagulez gandurile, zi de zi, ca o mamaliga dnesa si compacta, omogena si continua, insa tot ce-mi iese e un ghiveci plin de apa si de goluri, inomogen si plin de lapsusuri, fara o continuitate. In flacara unei lumanari se dezvaluie un portal catre o alta existenta. Infinite potentialitati isi ard lanturile si se desprind de aceasta bucata materiala de fitil. Corpul meu e un fitil care se intretine din arderea acestor lanturi ce, dizolvandu-se vor elibera focul ce va parjoli acest deja parjolit pamant. Probabil ca flacara noastra interioara se contempleaza privindu-se in ochi, reflectati in lacrima gigantului universal, haos care le naste si le nimiceste pe toate. Prin bunatatea haosului primordial, flacara a fost unita cu fitilul si din uniunea celor doua s-a nascut dorinta de a-l fauri pe gigantul universal, care dandu-si seama ca e doar un pigment de imaginatie din flacara fitilului, a inceput sa planga.

Privind o oglinda intr-o oglinda, universul se intinde la infinit si orizontul se extinde pana unde imaginatia-si poate alungi gandurile, dimensiunile ce se nasc, posibilitatile si paralelele ce au atatea in comun dar nu se vor intersecta niciodata, separate de un zid insurmontabil al iluziilor optice. Cu alterarea materiala a materiei, reusim sa ne uitam pe o gaura de cheie spre alte universuri, sa le prindem vibratia, insa prinderea lor e ceea ce le elibereaza si ne pune intr-o fuga continua dupa ele, ca fuga dupa un tren deja in miscare, meniti esecului, programati astfel de tocmai legile fizice ale acestui univers haotic. La fel cum alaturarea aparent haotica a unor cuvinte te poarta pe drumul imaterial al neurotransmitatorilor, de la o bucata de neuron la alta, un traseu electro-chimic ce te formeaza si reformeaza in acelasi timp.

Cu siguranta realitatea vizuala e mai veche decat realitatea verbala, cu alte cuvinte, evolutionist, am vazut mai devreme decat am vorbit. Asa ca imaginatia tine de o dezvoltare vizuala accentuata, capacitatea de a transmuta si redecora uzualul e o abilitate mai profund intiparita decat jocul de cuvinte, neocortexul a fost nevoit sa se dezvolte sa poata integra si cuvantul, si poate cu aceasta capacitate, cand lanturile ce incatusau vizualul au fost rupte de cuvant, imaginatia noastra a luat-o cu-adevarat razna, deoarece n-am mai fost inchisi in cutia mintii noastre, am reusit sa intelegem ce se intampla in cuita celuilalt si deci o noua perspectiva s-a nascut, diferita de a noastra, completand viziunea asupra acestei lumi aparent finite. Insa de la cine venea acea voce, initial constiinta era un ecou al cuvintelor noastre, repetand mecanic si intiparind cuvinte, insa mai apoi, si-a capatat propria sa gandire si aranjare de cuvinte, si cuvintele noastre au devenit ecou al constiintei noastre.

---

SAID A BLADE OF GRASS by Kahlil Gibran

Said a blade of grass to an autumn leaf,
“You make such a noise falling! You scatter all my winter dreams.”
Said the leaf indignant,
“Low-born and low-dwelling! Songless, peevish thing! You live not in the upper air and you cannot tell the sound of singing.”
Then the autumn leaf lay down upon the earth and slept.
And when spring came she waked again — and she was a blade of grass.
And when it was autumn and her winter sleep was upon her, and above her through all the air the leaves were falling, she muttered to herself,
“O these autumn leaves! They make such noise! They scatter all my winter dreams.”

---