Precum un cub rubik de nerezolvat, realitatea isi misca umbrele pe retina-mi usor impresionabila, insa nu produc decat fascicule de neant care nu se lasa interpretate nicicum. Toate raman un mister absurd. O adunatura de fotoni cu sens, informatie ordonata meticulos insa care redundant incearca sa-si imprime existenta, lasand in urma ei doar ceata si confuzie.

Bule de gandire se sparg necontenit, odata cu ele se pierd farame de cunostinte intangibil efemere si nereplicabile. Unica e doar potentialitatea de a le ridica spre constient insa nu si capacitatea de a le capta informatia. Ramane straina de noi aceasta potentialitate. Desi haotic acest dans, imprima nevoia de a observa ritmicitati. Astfel predictiile spontane vor oferi momentele de intersectie cu bulele efemere si influxul de informatie din ele ar putea curge direct in constiinta. Ar extirpa canceroase predispozitii si-ar reforma maligne redundante.

Infirmitatea pe care toti o avem la inceputul existentei e invizibila si de aceea e ubicuitar decelabila. Probabil traiul in gudronul ignorantei ofera izolatia necesara oglinzilor ce-ar reflecta orbirea noastra, astfel toti suntem decerebrati insa atotcunoscatori si reminiscentele unei ere rationale sunt atat de reale pe cat dimensiunea ecranului de la telefon o permite. Ne lovim zi de zi de ziduri pe care le-am percepe doar daca usile perceptiei noastre ar fi curate, insa mazga ce le intineaza incetineste fluxul de lumina spre retina noastra atrofiata, creeand astfel doar iluzii mistice si delir. Cei ce se debaraseaza de zidurile plumburii care opun rezista penetrarii razelor ultrafine ale subtilitatilor din texte in neguri descoperite, percep fisurile in continuitatea celorlalti si prevestesc descompunerea ce pe toti ne caracterizeaza inaintea thanatosului. Debransarea de la realitate nu face decat sa dizolve atat de ferm angajatele concepte despre aceasta lume recursiva si fragila, nu ar face decat sa dezmembreze statuile pilon ale realitatii tinute impreuna doar de congruenta perceptiilor ce picteaza anapoda pe pelicula organica si devine realitate. Repetitivitatea e singurul zeu pe langa Haos ce da sens existentei noastre. Fara repetitivitate am fi aruncati in deriva perpetua a cautarii de sine, un ego n-ar avea cand sa ia nastere, un sine niciodata gasit si niciodata ancorat intr-o repetitie ce-ar da inceputul unei memorii si deci unei identitati. Probabil aceasta constituie „teama nemuririi”, daca am fi in perpetua miscare nemurirea ar fi decat la un pas.

Soarele ce arde inauntrul fiecaruia ar putea fi potentat daca fiecare si-ar lustrui lupa ce-o foloseste la perceptia realitatii, arzand astfel ignoranta, facand cu ea cum faceam cu furnicile cand eram copii.