„A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac, sau mai bine, cu umbra ta.” Vad eu lumea diferit oare, ma intreb retoric, privindu-mi reflexia oglindita din vastul infinit al luciului din univers. Probabil ca nu, aceeasi ochi ce ii privesc in oglindire, privesc inapoi la mine si suntem doi, dar acelasi unul, asa ca desi am impresia ca vorbesc cu un interlocutor, e doar un monolog. Exista insa un lift ce ne conecteaza la toate nivelurile noastre, strabate etaje nenumarate pentru a pune in relatie planuri imaginare incastrate in arborele genealogic, codificat in ADN toate ermetizate de o claustrofobica cantitate de informatii. Accesul spre ele e mai dificil decat a pasi pe cea mai apropiata stea, de care ne leaga doar un fir de fotoni concentrati de lentila concava a unui telescop, captati de pelicula de celule retiniene ale unui observator. Fara el intreaga existenta e fara de sens, ea exista insa fara capacitatea de a-si contempla existenta. Oarecum omul, in egocentrismul sau sadic, si-a incununat fiinta pundandu-si in centrul universului existenta.

Inlantuit in minuscula incapere din care contemplez universul, sunetele-mi poarta eterul peste oceane de stele si sori nicicand vazuti de un ochi uman. Sunt atat de semnificativ pentru tot cercul de oameni cu care-mi petrec infinitezimala existenta si in acelasi timp atat de nesimnificativ comparativ cu scara universului in care-mi duc, in paralel, aceeasi existenta, ca un somnambul obscur, aruncat in anonimatul acestui viciu numit viata. Ca un batran poet, pictez tablouri imaginare in mintea mea despre cum ar putea fi acolo, la eoni distanta de camaruta din care intreg universul ia viata. E un cerc vicios i-as spune. Fascinat nu e decat cel a carui minte nu poate zbura dincolo de nori apasatori si un soare a carui gravitatie atrage orice molecula polara ce-ar dori sa-i scape inefabilei atractii.

Cand cu imaginatia te joci, ea intr-o bila de mercur se metamorfozeaza, pe care o plimbi in mana, simtind-o inexplicabil de grea, densitatea ei acumuland masa pe masura ce cantitatea de informatie pe care o procesezi creste. E trivial sa spui ca, anesteziati fiind cu nemasurate sedative, nu ne vom putea regrupa intr-o coerenta de care doar strabunii nostrii erau capabili. Insa confruntarile viitorului se vor intampla in sfera imaginarului si nu vom fi ciopartiti de obuze cazute haotic. Asa ca arma ce trebuie lustruita e mintea si imaginatia, deoarece cei ce vor castiga le vor monopoliza si deci ne vor monopoliza viitorul, vanzandu-ni-l la supra-pret si la promotii. Am incheiat pe o nota mai bémol, insa  realitatea e una si scopul meu sa o ocolesc nu este.

“Ce se preschimba-n poezie?
Numai lucrurile cari s-au stins
trecând în amintire.
Numai arzatoarea nimicire
prin ceea ce cauti într-adins.
Numai plecarea si-ntoarcerea.
Numai drumul cocoarelor.
Numai frunza ce cade
Si oboseala popoarelor.”