Ghinionul e doar o referinta pentru cei norocosi.
Intamplator, umbra-si preumbla amarnic, desmierdand impietritii peste ale caror coroane, unduind, doar vantul bate. Cu soarele in fata, cu scutul in spate, inainta pe un drum a carui inceput l-a uitat, spre un viitor nedefinit. Sigur era doar urmatorul pas, restul fortat in existenta, smuls din haosul primordial. Realitatea se derula cu 24 de cadre pe secunda, insa, uneori, doar uneori, cauta sa incetineasca trecerea lor. Sa fixeze un cadru singur pentru eternitate. Il tinea cu toata puterea lui. O suvita de par rebela peste zambetul sotiei sale. Sclipirea din ochii ei cand vedea pentru prima data un loc nou si fermecat. Ii era suficient. Asambla un colier de perle imaginar pe care il constuia oferinu-i amintiri de neuitat. Lumina ochilor lui era, licuriciul din ochii ei.
Fugi, si doar cand te vei opri din alergat, fericirea te va ajuge.
Acum fugi dupa ea, dar nu o poti ajunge, pentru ca ea fuge dupa tine iar cercul va fi complet doar cand tu te vei fi oprit. De aceea unii ating fericirea doar dupa moarte, abia atunci miscarea lor browniana se opreste ireversibil.
Sarind startul. Toti fugim in partea opusa a aceluiasi inevitabil. Un pendul fara final, o sinusoida inceputa inaintea existentei noastre. Toti uitam un singur simplu fapt. Moartea are timp. Zambeste cand ne priveste din spatele canvasului pe care il impletesc secundele care trec, vazandu-ne disperarea.
Calatorii ulterioare. Scria ca un adolescent ce-si fumase tigarile prea repede. Si-ar fi dorit sa se reintoarca la tigarile pe care acum ar fi vrut sa le savureze, dar atunci fierbea in amestecuri de gudron cu parfumuri ieftine. Despletea ganduri amestecate cu emotii netraite. Intarziase ore pe un peron infect in asteptarea unui tren care nu va mai veni niciodata. Speranta si rabdare … repeta inspirand adanc fumul acru.
In cautarea gandului pierdut. Acasa nu e un loc, acasa e o senzatie. Odiseu in al lui periplu perpetuu, atras de Iathaca precum un fier de magnet, intelegand profund ca viata e doar o barca imprumutata, subreda si neputincioasa la capriciile naturii. La fel cum el, omul. Subred si neputincios la capriciile pulsiunilor. Sirenele ii ofereau iluzia, perceptia lui acasa pentru ca erau pe placul pulsiunilor insa, senzatia e mult mai profunda si mai puternica, deci primordiala. Doar in liniste si ascultandu-si interiorul in profunzimea sa, reuseste Odiseu sa penetreze iluzia si sa isi asculte instinctul de a pleca. Dar a pleca e pus la incercare de fiecare data, inmugurind frica deciziei gresite.
Isi plangea de mila si de dor,
tati a plecat iar eu,
eu am ramas aici in varf de scara,
nevoit sa invat cum sa cobor.
Adunand contradictii. Patru decenii. Doua de inexistenta, unul de suferinta, unul de incertitudine. Si totusi. Chiar daca tema generala era dubioasa, chiar daca parea tragedia nascuta din lupta eroului cu destinul, nu devenise balaur. Ramasese fidel pactului. Suferinta avea un sens, acela de a denuda excesul. Creierul ii devenea agitat de la prea mult calm. Cauta si crea conditii optime suferintei. Cauta fara succes mecanismul de a opri aceasta cautare. Acceptarea lui ce este, e mai seaca decat exaltarea oferita de ce-ar putea fi si eschivarea.
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
no comments